Teatrul Vechi se ambiţionează, ca prostul, să nu cadă! Nici măcar din identitatea culturală a Aradului

Teatrul Vechi e ca o castană fierbinte pentru administraţiile municipale şi cele judeţene arădene. Miroase plăcut, ademenitor, ar veni şi alţii să îi adulmece mirosul, dar dacă pui mâna te arzi. Aşa că, dă-o dracului de castană, că nici nu ştim cu ce se mânâncă!

A dospit subiectul ăsta în mintea mea până mi s-au umflat degetele peste care mă loveam ca să nu scriu cu ocară. Eram ca în poveştile bunicii despre brutarii începători: ce crezi tu făină, că n-am eu apă? ce crezi tu apă, că n-am eu făină? Până subiectul mi-a ieşit din covata răbdării.

Pentru mine, Teatrul Vechi din Arad şi situaţia în care se află de atâţia ani este un subiect pe lângă care nu pot trece. Mai ales când citesc şi văd luări curajoase de atitudine din poziţia târâş, ori vitejii din poziţia ascuns după mormane de hârtii inutile.

Întâmplător îi cunosc istoria foarte bine. Ştiu şi cine l-a salvat de la dărâmare, şi am mai scris despre asta, dar ştiu şi cine şi-a dorit dispariţia lui fizică şi socială, precum îi ştiu şi pe cei cărora nu le-a păsat nici de degradarea clădirii şi nici de revigorarea unei identităţi culturale unice, dar şi pe cei care ar fi putut şi ar putea face ceva pentru salvarea nu doar a unei embleme culturale, ci a unui posibil punct de atracţie turistică şi a unui centru generator de cultură şi identitate culturală. Şi, la ce îmi folosesc acestea ştiute? Păi, uite, de pildă să vi-i arăt! Cu degetul! Fiindcă, aşa cum îmi spunea un regizor, când nu poţi ascunde ceva, arată-l cu degetul.

100 de ani de prostie în oraşul cu o menire istorică şi cu un destin cultural (VI). Despre patru muschetari care au încercat salvarea Teatrului Vechi

Trei administraţii municipale şi judeţene arădene şi-au luntrit interesele politice prin piaţa din faţa Casei Hirschl şi pe lângă Teatrul Vechi. Am reuşit să conving doi viceprimari şi vreo câţiva consilieri să intre în complexul cultural, crezând că vor înţelege rostul lui în dezvoltarea socială şi culturală a oraşului pe care îl conduceau, dar, mai ales, în dorinţa arădenilor şi a oaspeţilor acestora ca acest complex cultural să le satisfacă o nevoie de altceva pentru loisirul cotidian. Abia am obţinut ceva mărunţiş pentru „lucrări de conservare”. Altceva n-au înţeles.

Ani mulți Consiliul local Municipal şi Consiliul Judeţean s-au judecat pentru dobândirea proprietăţii asupra complexului. Până şi după ce se ceruse retrocedarea Casei Hirschl. Secretarii celor două Consilii, judeţean şi municipal, dimpreună cu juriştii subordonaţi, au săpat cu osârdie în propria lor conştiinţă până s-au convins singuri de inutilitatea publică a existenţei clădirii Teatrului Vechi. Ba, îmi spuneau că nu mai au rost investiţii pentru salvarea lui, fiindcă oricum se va dărâma.

Au trecut de atunci aproape 20 de ani, iar clădirea Teatrului Vechi nu dă vreun semn de prăbuşire. Doar acoperişul provizoriu, pe care l-am pus în 2001, s-a deteriorat vizibil (era provizoriu, trebuia să reziste vreo două ierni). Însă, îmi amintesc că la primele spectacole produse acolo, înainte de montarea acoperişului, actorii jucau printre picături de ploaie şi printre bătăile aripilor de porumbei care hălăduiau prin fostul pod al teatrului.

Amintiri din Teatrul Vechi. Primul episod

Doi dintre primari au intrat în complexul cultural. Unul dintre ei, în Teatrul Vechi, chiar ziua de 11 septembrie 2001. Venise aproape întreaga Ambasadă a SUA în Teatrul Vechi în acea zi fatidică pentru a sărbători un regizor amerindian. N-a mai intrat de atunci. Celălalt primar a intrat în Casa Hirschl ca să cumpere un ziar pe care îl considera incomod pentru el. N-a mai intrat după aceea niciodată. Ah, ba da, de vreo câteva ori, în cafe-barul de la parterul Casei Hirschl, la o şuetă cu ziariştii. Niciunul dintre cei doi, şi nici un viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte ai Consiliului judeţean, nu au fost la nici un spectacol de teatru găzduit în cele 10 (zece) ediţii ale Festivalului de Teatru Underground, unic la nivel naţional şi printre cele mai prestigioase la nivel european, în categoria lor, a celor dedicate producţiilor independente. Deşi s-au perindat sute de spectacole, cu sute de artişti şi zeci de vedete de teatru. Pentru ei, pentru decizionalii municipali şi judeţeni, eficienţa Teatrului Vechi şi a Festivalului pe care îl găzduia se măsura doar în numărul de bilete vândute. Cine să înţeleagă publicitatea indirectă, dezvoltarea turismului cultural sau, pur şi simplu, nevoia unui alt public arădean pentru alt tip de spaţii culturale şi alt gen de manifestări culturale? Sau, de multe ori, chiar regăsirea unei identităţi culturale arădene aparent pierdute!

Amintiri din Teatrul Vechi. Episodul al treilea.9/11. Nine/eleven. Adică, 11 septembrie, 2001. La Arad.

Inclusiv moştenitorii au înţeles rostul Teatrului Vechi în viaţa culturală a Aradului, la început revendicând doar Casa Hirschl, nu şi clădirea teatrului. Dar, văzând că administraţiile municipale şi judeţene nu sunt interesate de nici una dintre revendicări, au cerut şi Teatrul Vechi. După care l-au oferit gratis (nota bene!!!) celor două administraţii. Abia mai apoi au cerut bani, când au realizat nivelul şi anvergura investiţiilor necesare.

Au mai plimbat interese politice alte patru administraţii locale şi judeţene de atunci prin jurul Teatrului Vechi. De-aia era să uit de un fost vice-premier. Vice-prim ministru, adică! Care a fost îmboldit la o întâlnire cu mine şi cu prietenul Lajos Notaros de către un alt prieten. S-au adunat trei întâlniri, până la urmă. Omul părea serios în intenţiile lui. Părea să înţeleagă ce înseamnă Teatrul Vechi pentru identitatea culturală a Aradului şi ce ar putea să însemne în memoria colectivă a arădenilor, de atunci încolo. Mi-a propus să îi prezint un proiect pentru un eventual centru cultural acolo, cu vizibilitate europeană. Omul politic din el părea să înţeleagă până şi avantajele pe care le-ar fi cules la viitoare alegeri, lăudându-se cu eventuala reuşită. Propunerea lui era ca guvernul României să cumpere Teatrul Vechi şi să îl transforme în acel centru cultural. Decizia de cumpărare stătea doar în semnătura lui. Preţul era cel puţin derizoriu pentru guvern. Am înghiţit momeala şi am mediat şi o întânire cu proprietarii complexului de clădiri. Nu s-a mai întâmplat nimic. Totul a părut doar că se va întâmpla. Nu degeaba am repetat cuvântul “părea”. A şi pierdut nişte alegeri locale. 

Printre super-eroii care îşi umflă muşchii „marvel”-ieni pe reţelele de socializare sunt şi foşti consilieri  municipali sau judeţeni, în mâna cărora a fost decizia mulţi ani de zile. Deci, nu mă miră abandonul de acum al Consiliului judeţean la dreptul de preemţiune pentru cumpărarea clădirii. Puţină lume ştie că, înaintea Consiliului judeţean, Consiliul local Municipal Arad a renunţat şi el la dreptul de preemţiune la cumpărarea Teatrului Vechi. Cu câteva zile înainte. Ei au făcut-o cu batista pe ţambal. Probabil au pile mai bune la presa locală.

De ce nu mă miră? Fiindcă nu se înţelege rostul culturii în educaţia cetăţenilor şi în crearea unei identităţi definitorii locale. Se face confuzia între finanţarea unor proiecte culturale, a unor evenimente şi a unor instituţii culturale, şi susţinerea şi promovarea unui program cultural! În paranteză fie spus, această confuzie a fost şi una dintre slăbiciunile proiectului Arad- Capitală Culturală Europeană.

Pe scurt, în loc să dezvoltăm o identitate a Aradului, ne tânguim a cui e prioritatea în deţinerea titulaturii de Mica Vienă, a Aradului, ori a Timişoarei?

De pildă, din punctul de vedere al infrastructurii culturale existente, Aradul ar sta încă bine. Dacă mă gândesc la sălile de expoziţii, la sălile de teatru, de cinema, la sălile de repetiţii… Şi, totuşi, sunt instituţii culturale care nu au nici o sală de spectacole pusă la punct, iar strategia publică este încă de comasare instituţională, nu de stimulare a iniţiativei, ce ar putea provoca o emulaţie culturală. Pe care s-ar putea gândi un program cultural. Tot ca exemplu, îmi amintesc o emulaţie a iniţiativei culturale care, pentru o perioadă de timp, a născut la Arad un adevărat fenomen. Erau trei Festivaluri puternice pe teatru pentru copii şi elevi: unul în limba română, unul în limba engleză şi unul în limba franceză. Trei! Doamne, şi toate trei excepţionale! La care participau, ca trupe invitate, elevi din toată ţara şi din întreaga Europă! Iar apoi, erau cele trei Festivaluri de teatru profesionist, Clasic, Underground şi cel de Marionete. Alte trei, Doamne! Şi toate de excepţie, fie şi doar prin unicitatea lor! Cu invitaţi din întreaga lume, în aceste cazuri! Ce vreau să zic? Să presupunem că la toate aceste şase (!!!) Festivaluri ar fi venit doar spectatori din Arad (ceea ce nu ar fi adevărat) şi ar fi suficient ca să înţelegeţi educarea şi dezvoltarea culturii publicului pentru teatru. Nu multe oraşe din România se puteau lăuda cu un astfel de fenomen. Născut, subliniez, doar din iniţiative ambiţioase. Să vă mai spun că patru dintre aceste festivaluri au dispărut din viaţa culturală a Aradului? Sigur, nu erau atât de vizibile imediat, ca şi trotuarele şi drumurile noi, dar, în timp, li se va simţi lipsa. Nu mai dau exemple din alte arte.

Amintiri din Teatrul Vechi. Episodul al doilea

Închei, căci şi aşa fusei lung, amintindu-mi de o explicaţie a regretatului meu prieten (mă fălesc că l-am putut numi prieten!), criticul şi istoricul de artă, Horia Medeleanu. Acum mulţi ani îmi spunea cum se putea identifica alcătuirea structurii naţionale a locuitorilor Aradului de-a lungul vremilor: prin existenţa cimitirelor vechi! Vechi, însemnând mai mult de 200 de ani. Astfel, în Arad erau (unele mai există încă!) cimitirul vechi evreiesc, cimitirul vechi sârbesc, cimitirul vechi german, cimitirul vechi românesc… Or, acum, nici măcar această denumire de Vechi, nu înseamnă nimic pentru decizionalii Aradului în înţelegerea rostului Teatrului construit de Hirschl. Nici ca termen. Fiindcă nimeni nu i-a sărbătorit cei 200 de ani împliniţi în 2017.

Deci, păstrând proporţiile: dacă identitatea naţională o sărbătorim de 100 şi ceva de ani, tot datorită unor arădeni, de ce nu înţelegem rostul unei identităţi culturale mai vechi de 200 de ani, concepută tot de un arădean? Eu zic că din prostie! Altă explicaţie nu găsesc!

 

În loc de Post Scriptum, celor care se aşteaptă ca Teatrul Vechi să se prăbuşească de la sine le spun doar atât: pe locul pe care a fost construit a fost o mlaştină, iar fundaţia Teatrului este asemănătoare cu cea a clădirilor din Veneţia. Căutaţi pe internet cam ce vârstă au clădirile din Veneţia şi veţi afla când va cădea Teatrul Vechi. De la sine! Fiindcă între timp s-au inventat buldozerele, ce-i drept!

Facebook Comments
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com