Deși sunt de la Călan, când spun „acasă” nu pot să nu mă gândesc și la Teatrul Vechi din Arad. În cadrul Teatrului Vechi am participat în perioada anilor 2000 la cursurile de teatru ținute pe atunci de către Ioan Peter. Și la Cenaclul Literar al Uniunii Scriitorilor organizat de către regretatul prozator Florin Bănescu. Și la AmiFran, mutat de la Biblioteca AD Xenopol de către Florin Didilescu. Era singurul loc din Arad unde aș fi putut face așa ceva. Căminul devenirii mele.
Nenumărate activități aveau loc pe acolo, care mai de care mai interesante. O gură de oxigen pentru setea tânărului de 20 ani care eram pe atunci. O conexiune reală cu Europa și cultura mondială vie. O legătură care, pe plan european, continuă să existe – mai puțin în Teatrul Vechi.
Promovarea manifestărilor culturale ce aveau loc acolo era o rampă de lansare, o deschidere cosmopolită neprețuită pentru oamenii locului. De la posibilitatea de a exersa vorbitul limbilor străine cu nativi ai acestora, la experimentarea viziunii contemporane a unor oameni veniți din diferite părți ale lumii și mai ales aspectul colaborativ al manifestărilor ce invitau la implicare personală. Un laborator cultural.
Teatrul vechi se înscria, alături de universitățile din oraș, într-un ansamblu calitativ de susținere pe termen mediu al vieții și dezvoltării urbei. La fel ca mine, nenumărați studenți veniți mai din toată țara (și nu numai!) s-au regăsit, au fost atrași, formați și au devenit fideli acelor meleaguri tocmai datorită posibilităților ăstora. Seduși de oamenii frumoși care aveau astfel posibilitatea de a le organiza. Sunt sigur că și prin primărie, precum și prin redacțiile ziarelor locale, se regăsesc câțiva dintre tinerii de atunci. Oameni stabiliți acolo pentru că orașul e frumos. Acum, cu atât mai puțin.
Pentru mine – e simplu. Ce-i datorez Teatrului Vechi? Parisul!
