O bancă. Ce poate oferi o bancă? Una pe care să te aşezi, nu una care te ridică de pe canapeaua din casă, cu tot cu casă. O bancă e romantică. Dacă are spătar. Dacă nu are spătar e utilă. Adică te poţi odihni. Dacă nu eşti obosit poţi mânca ceva frugal. Dacă ai la ce să te uiţi poţi contempla o imagine care să îţi dea o stare. În general, o stare de bine, ori de aducere aminte, ori de comemorare. Asta este la oraş.
La ţară, în zona asta, banca se numeşte laviţă. Pe o laviţă stau oamenii satului la bârfe, ori la discuţii fără nici un rost. Când eram copil, bunicii mă trimiteau să aduc apă de la fântâna arteziană (îi zicea la „artezană”) cu un recipient la care îi zicea „cantă”, din deturarea cuvântului maghiar kancso. Vecinii stăteau pe laviţă, în drumul meu spre izvorul de apă, şi mă întrebau stupid: unde mergi, după apă? La ţară, întotdeauna laviţa este cu vedere la uliţă. La stradă, adică. Scopul este ca acela care şade pe laviţă să poată vedea tot ce se întâmplă în sat, ca să poată bârfi cu vecinul de laviţă.
Aşa stau şi eu acum, cu gândurile răsfirate pe o bancă imaginară, ca nişte rufe spălate şi uscate în public, citind ştirile care încearcă să mă manipuleze şi mă întreb: mă, tu ştii că eşti manipulat?
Efectiv, plouă torenţial peste conştiinţa mea cu ştiri false şi manipulatorii. Încep să îmi pun întrebări şi despre libertăţile mele. Poate nu le-am înţeles eu. Sau poate libertăţile nu-s astea. Sau, poate, libertăţile nu-s?
Încep cu ştirile veşnic noi, dar îmbătrânite în tertipuri de falsificare. Cum ar fi sărbătorirea Independenţei României la data de 9 mai. Nu doar că se continuă minciuna comunistă, care ne-a intrat până în prăselele subconştientului colectiv, dar s-a şi provocat un fel de dispută războinică între republicani şi monarhişti. Deşi, tradiţia republicană are o vechime forţată de 73 de ani, iar cea monarhică are peste 155 de ani doar din epoca modernă. Abundă titlurile despre „semnarea Declaraţiei de Independenţă a României” în data de 9 mai 1877. Deşi, la data respectivă, nu s-a semnat nimic, ci doar a fost rostită o declaraţie a ministrului de externe de atunci al Principatelor Române, Mihail Kogălniceanu, provocată de o interpelare în Parlament. Abia a doua zi, în data de 10 mai, Principele Carol I semnează legea prin care România îşi proclamă independenţa. Şi, ce să vezi, coincidenţă, în data de 10 mai era chiar ziua în care Carol I fusese proclamat Principe. Doar că nu era nici o coincidenţă, ci un gest politic gândit şi programat, tocmai pentru a-i da o greutate şi mai mare. Nu degeaba, mai târziu, 10 Mai devine Ziua Naţională a României. Diferenţa dintre intenţie şi gestul politic al semnării unei decizii este şi mai vizibil în anul 1918, când Declaraţia de Independenţă a poporului român al Transilvaniei, Banatului şi părţilor ungare este citită în Parlamentul de la Budapesta în data de 5 octombrie de către Alexandru Vaida Voievod, pentru ca la data de 15 noiembrie 1918 să fie citită Declaraţia de Unire cu Regatul României, iar abia după aceea se încep pregătirile pentru Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie. Sărbătorim data de 1 Decembrie (chiar dacă înainte se uniseră deja alte două provincii cu Regatul României), fiindcă atunci s-a votat (nota bene, s-a votat!) Rezoluţia de Unire de către toţi delegaţii la acea Adunare, organizată de Consiliul Naţional Român, cu sediul la Arad, după multe negocieri cu guvernul ungar. De-asta nu se sărbătoreşte nici 5 octombrie şi nici 15 noiembrie, fiindcă votul s-a dat la 1 decembrie.
Comuniştii au amestecat declararea Independenţei cu Victoria finală în Cel de al Doilea Război Mondial, ca să ascundă rolul viitorului Rege al României şi respectul aleşilor poporului faţă de el, iar acum s-a mărit confuzia prin sărbătorirea simultană a Zilei Europei, care coincide cu declaraţia unui alt ministru de externe, francez, aleasă (!!!) ca zi de sărbătorit de către întreaga Europă.
Şi mai stupidă, a mai apărut o despărţire a opiniei publice internetizate prin atribuirea declaraţiei lui Kogălniceanu „republicanilor” de azi, iar semnării decretului de către Principele Carol I „monarhiştilor” de azi. În locul înţelegerii gestului politic istoric, istoria e dată la întors, fiind interpretată prin prisma scării întoarse a valorilor cotidiene. Uzurpatorii informaţiei istorice nu au cum să înţeleagă o viziune politică. Spre exemplu, când Principele Carol I îi spune lui Petre Carp că îşi doreşte Palatul (de iarnă) Peleş tocmai la Sinaia, fiindcă acolo vede el centrul României.
Care e rolul acestei dispute asupra datei la care să aibă loc sărbătorirea Independenţei României? Ca orice manipulare şi aceasta îşi propune ascunderea importanţei zilei, punând în faţă o dispută falsă, care să împartă auditoriul în cât mai multe facţiuni. Cei care se lasă manipulaţi, de fapt majoritatea publicului ţintă a acestei tehnici, nici măcar nu-şi vor pune problema importanţei acestei zile, ci a victoriei în falsa dispută.
Închei tot pe laviţa mea de la început şi mă întreb, privind şi ascultând la disputele imbecile dintre îndemnul la vaccinare şi apărarea libertăţilor umane: sănătatea mea şi a societăţii în care trăiesc nu e unul dintre drepturile câştigate?
Păstrând proporţiile istoriei, declaraţiile premierului României de azi, sau ale premierului de azi al României, mai precis, despre privilegiile acordate celor vaccinaţi, în detrimentul celor nevaccinaţi, aruncă societatea românească într-o altă falsă dispută, manipulatorie, din care să se înţeleagă că unele drepturi au voie să existe, iar alte drepturi nu au voie să existe. Premierul a pocit sensul unor libertăţi şi drepturi, numindu-le direct privilegii pentru cei vaccinaţi, iar normele sanitare fireşti în vremi de pandemie au devenit în gura lui pedepse pentru cei nevaccinaţi.
Daţi-mi voie să iau declaraţiile premierului tot în derâdere, ca vecinii care mă întrebau dacă merg să iau apă de la izvorul de apă. Pentru că şi el se va vindeca de aceste declaraţii odată ce funcţia de premier se va fi vindecat de el.
Acum nişte ani, în timpul marii inundaţiii din 1970, undeva într-o localitate prin Munţii Apuseni, s-a umflat şi un pârâiaş care trecea pe-acolo. Fără să pericliteze nici măcar grădinile caselor. La birtul satului erau câţiva bărbaţi, printre care şi pompierul voluntar al satului. Beţi, toţi. La un moment dat, pompierul merge la veceul din fundul curţii, iar la întoarcere greşeşte uşa şi dă într-una care era încuiată cu lacăt. Ia târnăcopul din dulapul de fier pentru unelte pentru stingerea incendiilor, situat în afara încăperii birtului, şi sparge uşa încuiată. Intră tot în birt, dar prin uşa spartă. Dându-şi seama de situaţie, chiar beat fiind, zice: în caz de inundaţii, nu există uşă încuiată!
Eh, cum vreţi să vă prezint întâmplarea? Să îl fac erou pe pompier, pentru atitudine civică în situaţii de urgenţă, să-i pun la stâlpul infamiei pe cei care erau în birt pe timp de inundaţie, deşi nu era nici o problemă în localitate, să îl acuz pe birtaş că nu a securizat dulapul de incendiu, sau să îl acuz pe poliţistul satului că nu a sancţionat conturbarea liniştii publice? Şi aş mai găsi nişte variante prin care să vă bag într-o dispută idioată.
Cam aşa a intrat şi premierul în conştiinţa mea, cu târnăcopul.
Aşteptând sugestii şi reclamaţii, eu mă pun pe râs! Că mi-am amintit de întâmplarea asta.