Povestea a 2-a
Tov. Ciocârloiu
Așa după cum v-am încunoștiințat, urmare sfatului medicului Mănușă, dom’le, ajunsei să fac plimbări zilnice și socializări prin Parcul Bătrânilor, spațiu în care toată lumea mai că se știe cu toată lumea. Primul cu care am socializat a fost Ciocârloiu, un domn înscris cu succes în categoria de vârstă 3 per 4, un tip calm, așezat, elegant, cu ochelari purtători de sticle verzi, groase, asemeni fundului de la renumita sticlă de bere inscripționată Zărand, dom’le, posesor al unei proteze duble prin care se strecoară spre înafara gurii cuvinte presărate ritmic cu fluierături scurte și ascuțite, de la care, cred că, i se trage frumoasa poreclă. Dom’le, ce am discutat cu domnul Ciocârloiu? Eventual ce mi-a fost dat să ascult, că de zis… n-am prea apucat.
Așadar, iată-mă în Parcul Bătrânilor. Dom’le! Deși trage să plouă, zona e destul de animată. În jurul meselor din beton, parte din ele rupte la colțuri, stau pe scaune combatanți concentrați la jocul de șah. De-o parte și de alta, chibiții, adică asistenții, constant mai deștepți și mai perspicace decât cei prinși în “luptă”, comentează fără întrerupere dând sfaturi clare și precise, prinse în strategii numai de ei știute. Dom’le! La un moment dat, deoarece distanța între mese e prea mică, sfaturile chibiților de la mese diferite se întretaie. Dacă se înmulțesc îndemnurile gospodărești privind accelerarea vitezei de trecere în circuit, cu pauze scurte de “țuc-o și dă-o mai departe!”, sau “citește-o și dă-o din mână-n mână!”, lichidul penetrant aflat în sticla mascată cu dibăcie în pungă de hârtie provoacă o hărmălaie de nedescris. Dom’le! Nici măcar strigătele jucătorilor de rummy (remi) gen: “lăsați-o, mă, mai încet!”, sau, “ce-aveți, mă, turcilor?”, ori “chemați mascații!”, sau fluierăturile cartoforilor, de la celelalte mese, nu reușesc să potolească înverșunarea și sfada aflată în desfășurare. Și totuși, dom’le, un singur cuvânt paralizează asistența preț de câteva secunde de frizer – “Mat!”, ca apoi hărmălaia să fie reluată. Eh, în acele câteva secunde de frizer, pe banca de unde mă holbam la spectacol, s-a așezat lângă mine domnul pe care-l pomenii mai sus, prezentându-se scurt: –“Eu sunt tov. Pajură! Mi se mai spune șiii Ciocârloiu, între timp!”, după care a continuat: –“Tovule! Nu v-am mai văzut, între timp, prin zonă! Vă place șiiiahul? Că mie, nu! Prefer fotbalul, la televizor, alături cu o caisată! Vă place caisata? Că mie de alaltăieri nu-mi mai place! De ce? Cum de ce? Pentru că, între timp, era s-o mierlesc, cât sunt eu de Ciocârloiu!”.
Dom’le! Și eu sunt cam guraliv, dar domnul, pardon, tov. Ciocârloiu mi-a dat clasă. Fiți atenți ce mi-a povestit printre fluierături scăpate din proteză! Menționez că, între timp, ptiu!, că mă luai după tov. Ciocârloiu cu “între timpul”, am fost nevoiți să ne așezăm pe o altă bancă, mai îndepărtată, deoarece reîncepuse hărmălaia în zonă.
“Tovule! Caisata era egal viața mea! Uite-așiiia, stam în fotoliu, mă uitam, între timp, la meci șiii beam caisată. Dar nuuu, nu o beam propriu zis, ci, între timp, o savuram cu cea mai mare atenție, în fiecare zi, până ieri, când era să fie!
Mă duseseam, între timp, alaltăieri, așiia mai pe seară, pe răcoare, la fii-miu, să culeg caise pentru caisată, că are un cais mare și înalt, în fundul lungii lui grădini. Am luat dintr-o magazine o scară mare, din aluminiu, m-am deplasat, între timp, la cais, am deschis scara în V, am așiiiezat-o temeinic, cu vârful în sus, desigur, șiii am culisat al treilea element al scării, de fapt o scară simplă, înspre cât mai în sus, cam înspre 8 metri. Am urcat sprinten, între timp, spre vârful scării, că pe cât de grăsuț mă vezi că sunt, tovule, pe-atât de inimos sunt la cele 79 de veri trăite, între timp, mi-am așiiiezat piciorul stâng pe penultimul zap și l-am sprijinit în ultimul zap, am apucat cu mâna stângă o creangă pentru sprijin, mi-am ridicat, întins șiii apoi sprijinit piciorul drept pe o altă creangă, după care, între timp, am început să culeg caise cu mâna dreaptă. Se părea că toate merg bine, însă, năpasta s-a abătut, între timp, în zonă, fiind nevoit, cam după vreo zece minute, să strig din toate puterile: –“Ajutooor!”
Tovule! Am strigat până gata-gata să răgușiiiesc. Degeaba! Nici fii-miu, nici noră-mea nu aveau cum să mă audă, erau în casă, distanța dintre noi era mare, iar puhoiul de decibeli ieșiiiți din difurile televizorului lor, între timp, acopereau șiii ultimile frânturi de eventuale S.O.S.-uri ajunse timid în curtea casei. Noroc cu vecinul din fundul grădinii, care s-a ivit cu o lanternă aprinsă, că între timp se învăluia mai mult noaptea cu ziua decât invers, șiii după ce m-a alduit strașiiinic zicâdu-mi: -“Care eșiiiti mă, la furat căisâne, ‘tuț’…”, m-a recunoscut după vocea-mi dintre frunze șiii m-a întrebat: –“Ce-ați pățit tov. Ciocârloiu?”.
Tov-ule! La răspunsul meu firav: –“M-a prins un cârcel de piciorul drept!”, bietul om m-a îndemnat zicându-mi: –“Zmulge-l cu degetele, tov. Ciocârloiu, nu-l lăsa să te muște!”. –“Ce să-l smulg, omule, că mi-a înțepenit piciorul!”, i-am zis cu ultimile puteri, adăugând, între timp: –“Du-te după fii-miu, să sune la SMURD!”. La care vecinul, dumirit, a zis: –“Ahaaa! Te-a prins zgârciul tov. Ciocârloiu! Am înțeles!”, șiii dus a fost, eu șiii cârcelul rămânând, între timp, înțepenit în vârful scării. Între timp, a apărut fii-miu cu nora, au sunat la SMURD, purtând următoarea conversație:
Fii-miu: SMURD-UL?
Centralista: Da!
Fii-miu: Avem o urgență! Pe tăticul l-a prins cârcelul în vârful unei scări!
Centralista: Sună, dom’le, la Pompieri, că de ei ține, nu de noi!
Tovule! Ce să suni la Pompieri, să intre cu mașiiinoaiele în grădină, peste toate cele cultivate? Exclus, am zis eu, șiii mi-am văzut, între timp, de cârcelul meu, în vârful scării. Acu, în loc să se simplifice treaba, între timp s-a complicat. Zic asta pentru că începuseră să mi se umfle venele de la gât, să-mi țiuie urechile șiii să mă doară capul, deoarece purtam agățată de gât cu o curea prevăzută cu un cârlig, găleata cu caisele culese, între timp.
Între timp, fii-miu cu nora se deplasaseră, pentru consultări, în curtea casei, cu mine rămânând, între timp, vecinul, căruia când i-am adresat întrebarea: –“Vecine! Ai cumva acasă o pătură?”, mi-a răspuns răspicat: –“Tov. Ciocârloiu! Ești cam peste 100, n-am cum te prinde în pătură!”. –“Lasă, vecine prinsul, că n-am să sar, adă o pătură subțire, pune-o în vârful unei rude cât mai lungi șiii fixează-mi-o pe umeri, că-s doar în pantaloni scurți și m-au ros țânțarii milimetru cu milimetru!”
Tovule! Până să vină vecinul cu pătura subțire, între timp, mi s-a dus cârcelul și ușiiiurel am coborât din vârful scării luând contact cu solul. Eh, uite așa m-am lecuit de caisată, deși, parcă așa ar merge una mică pe gât, ca unsă!
Astea fiind zise, tov. Cocârloiu s-a ridicat de pe bancă, m-a salutat scurt și s-a făcut nevăzut. Ce bine că l-am cunoscut, nu de altă dar mă bătea gândul să-l ajut pe un cunoscut la cules caise, ceea ce sigur, după cele auzite de la tov. Ciocârloiu, nu va mai avea loc.
Eh, despre alte multele auzite și petrecute în Parcul Bătrânilor veți afla în povestea următoare. Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea