Povestea a 5-a
Domnul Smintitu, pe nume Calnegru Terentie
Iată-mă din nou în Parcul Bătrânilor. Dom’le! Cum stam eu liniștit în/pe “banca mea”, câteva gânduri răzlețe începură a-mi da târcoale, înfigându-mi, apoi, până în străfundurile minții, întrebări ce tind să producă curiozitate amestecată bucătărește cu interes, în blenderul combinării, necorcite, totuși, a bunelor și relelor, precum: cine cu cine se va certa azi?; ce neprevăzut se prevede a se desfășura în aria jucătorilor?; ce alte persoane dubios de dubioase mă vor acosta?; cum să evit discuții ce nu merită a fi discutate?…
Dom’le! În vreme ce încercam să aplic un tinci pe un perete imaginar, care să-mi permită o detașare confortabilă și mai ales sporirea atenției îndreptate spre jucătorii de șah, un personaj ciudat s-a așezat la una dintre mesele libere. Domnul Smintitu, pe numele adevărat Calnegru Terentie, un jucător arogant, îngâmfat și din cale afară de mândru, personaj cu care, de o bună vreme, nimeni nu mai dorea să joace deoarece tot timpul “făcea pe nebunul”, a scos tacticos dintr-o geantă, pe nume “diplomat”, o altfel de cutie de șah, nemaiîntâlnită în Parcul Bătrânilor – un șah cu piese din fildeș și abanos. –“Oaaau!”, -”Au, au, auuu!”, -”O, ho, hooo!”… s-au făcut auzite câteva strigăte de mirare și apreciere, urmate de întrebarea unuia, mai curios: -“Ce mai faceți, dom’ Terentie?”, la care cel întrebat a răspuns, ca de obicei: -“Ce să mai fac, băi, începătorilor, fac pe nebunul și mai caut unul!”. Ce a urmat? Dom’le, iată ce!
Domnul Smintitu a desfăcut cutia, a scos piesele din fildeș și abanos, sub privirile încremenite ale asistenței, le-a așezat pe tabla de șah, după care, spre nesurprinderea celor din jur, că-i obișnuise de ceva timp, a început să joace cu sine însuși. Dom’le! De această dată avea loc o adevărată demonstrație de finețe și eleganță: piesele din fildeș și abanos alunecau lin, în toate direcțiile, asta pentru că domnul Smintitu se muta dintr-o parte în cealaltă a mesei, dialogând deosebit de elegant cu adversarul imaginar, chibiții amuțiseră, vântul se oprise din a se mai preumbla printre frunzele copacilor din parc, probabil fascinat de șahul spre care erau ațintite privirile apreciative ale celor prezenți, mulțime de trecători, în trecerea dinspre ștrand spre centrul urbei se opriseră, curioși, la masa cu pricina… ce mai?, asistam la un adevărat regal. Dom’le! Se părea că toate sunt bune și la locul lor. Cum, însă, tot ce-i frumos ține puțin, partida s-a încheiat brusc și dintr-odată! Cum de? Apăi, iată cum de!
Dom’le! În vreme ce rândurile începură a se strânge în jurul mesei la care juca domnul Smintitu, la un moment dat, când mai că se apropia de final partida, posesorul excepționalelor piese de șah din flideș și abanos împietri, se albi, se înverzi, apoi se înroși la față, după care, cu ochii bulbucați și de-a dreptul desfigurat, răcni din toate puterile: -“Nebunuuul! Unde-i nebunul aaalb?” Dom’le! Dispăruse nebunul alb! Ce-a urmat? Păi, ce să urmeze? A început panica în zonă: domnul Smintitu vorbea și făcea spume la gură, amenințând cu solicitarea mascaților pentru percheziții corporale, unii se jurau că nu au niciun amestec, alții îi acuzau pe unii, obișnuiții parcului se uitau câș spre trecătorii veniți de la ștrand care, la rândul lor, aratau cu degetul înspre un cetățean îmbrăcat mai sărăcăcios… o harababură de nedescris, până la un moment dat, când un copil, așa cam de patru, cinci ani, l-a tras de pantaloni pe domnul Smintitu zicându-i, în vreme ce-i arăta cu degetul un câine mare și negru: -“Nene! El e hoțul!”.
Dom’le! Avea copilul dreptate! Câinele se strecurase câine-câinește printre privitori și haț!, a furat nebunul alb de pe masă retrăgându-se, apoi, sub o bancă, unde sugea temeinic piesa. Na, atunci să vezi fugă după câine! Înaintea cetei de alergători era însăși domnul Calnegru Terentie, zis Smintitu. Fără a pomeni câți ne-am rupt hainele printre tufele de trandafiri, nici câți și-au luxat mâinile și picioarele împiedicându-se, am să menționez că în vreme ce noi alergam după câinele negru, fără a-l prinde, cineva furase de pe masă tabla cu piesele de șah din fildeș și abanos. Dom’le! Atunci să vezi necaz pe Smintitu! În cele din urmă a părăsit parcul, distrus, zicând la nesfârșit: -“2500 de euro! 2500 de euro! …
Așa încheindu-se întâmplarea, m-am retras spre casă, dar nu pe Centru, ci pe rute ocolitoare, deoarece mi se crăpaseră, din alergătură, pantalonii între picioare și nu se cuvine a circula așa. Bietul domn Smintitu, pe numele adevărat Calnegru Terentie, cu siguranță nu știe care-i culmea ghinionului, ș-anume: să faci pe nebunul și să rămâi așa!
Eh, despre alte multele auzite și petrecute în Parcul Bătrânilor veți afla în povestea următoare. Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea
Tinci = material ce are la bază nisipul, iar ca liant cimentul, folosit la tencuirea pereților.