Festivalul tremura de emoţia debutului unei noi ediţii. În curtea interioară a Teatrului Vechi şi a Casei Hirschl începeau să vină actorii trupelor invitate. Se vorbeau cred vreo cinci limbi simultan. Nu ştiu cum încăpeau atâtea întâlniri în curtea aia mica. Prietenul meu, actorul Nicu Mihoc, arădean de origine, devenit mai apoi directorul artistic al festivalului, îmi dăduse reţeta de succes a Festivalului Underground: întâlnirea. Sună banal? Viaţa are un rewind care vă divulgă adevărul din spatele oricărei întâmplări trăite: totul stă în întâlnire, chiar şi întâmplarea.
Stăteam, aşadar, aşteptându-l pe Nicu Mihoc, pe terasa din curtea Teatrului Vechi. La vremea aceea, Nicu se ocupa şi de coordonarea uneia dintre cele patru trupe independente din Târgu Mureş. Primiseră din partea Primăriei unul dintre turnurile Cetăţii din Târgu Mureş pentru a-şi desfăşura activitatea. Turnul Măcelarilor, pare-mi-se. Când l-au preluat fusese o ruină. Arăta mai rău decât Teatrul Vechi din Arad, când începusem eu igienizarea şi lucrările de conservare. În schimb, erau o trupă de tineri hotărâţi să schimbe lumea teatrului şi teatrul lumii din sala aceea mica, a turnului. Au reuşit să pună doar 74 de scaune. De aici a venit şi numele trupei: Teatrul 74. Bineînţeles că erau invitaţii permanenţi ai Festivalului.
Lumina serii şi energia istoriei care îmbrăcau zidurile Teatrului Vechi alimentau poveştile oaspeţilor proaspăt sosiţi.
La un moment dat uşa barului Joy’s, care dădea spre curte, se deschide cu vigoare şi intră silueta lui Nicu Mihoc, însoţit de alte patru, dintre care două domnişoare. Nimic ciudat. Dar vorbeau în engleză. Asta mi se părea ciudat. Ştiam că Nicu nu vorbeşte limba engleză. Aşteptam cuminte la masa, doar, doar, dă cu ochii şi de mine. Nimic. Jovial ca întotdeauna, îmbrăţişând, parcă, prin gesturi până şi aerul din jurul lui, şi cu acelaşi zâmbet cu care izbândea să scoată din oricine bucuria uitată prin negura cotidianului.
Nici măcar întâmplător nu întorcea capul spre mine. Furia devenise un scai de care nu mă puteam debarasa. Am urcat la birouri. Iau telefonul şi îl sun pe Nicu. Orice pelerină nu îl putea apăra de ploaia mea de sudalme. Fiind torenţială, dar scurtă, Nicu a deschis o umbrela imensă în faţa atenţiei mele: eu sunt pe drum, nu am ajuns încă!
-Cum, nu eşti în curte?
-Cum dracu’ să fiu în curte, dacă sunt în microbus, cu trupa?
Am coborât în curte ca un câine la injecţie. M-am dus la cel pe care îl confundasem cu Nicu Mihoc şi m-am prezentat.
-Ah, mă bucur să vă cunosc!, îmi zice, tot în engleză. Noi suntem trupa din Slovenia, din Ljubliana.
Îi povestesc omului că semăna leit cu directorul artistic al Festivalului şi că mă şi certasem cu prietenul meu fiindcă nu m-a băgat în seamă la sosire. Am râs amândoi. El, de întâmplare, eu, de mine.
A doua zi, după micul dejun, pregătesc întâlnirea dintre cei doi actori. Eram curios de reacţia cuiva de a se întâlni cu geamănul său, fără a avea vreo relaţie de rubedenie. Numai din poveşti aflasem, prin copilărie, că oamenii pot împietri. Au fost câteva secunde în care amândoi actorii îşi adresau întrebări doar din priviri. Ce-i cu tine? Cine eşti? De unde vii? Cum de semănăm atât de mult?
M-am băgat şi eu în întâlnirea lor, să văd ce simte o oglindă. Pe măsură ce actorul din Ljubliana povestea despre el şi despre trupa lui, eu încercam să îmi adun cioburile curiozităţii, sparte de avalanşa de coincidenţe. Actorul din Ljubliana făcea parte dintr-o trupă de teatru independent, care primise de la Primăria capitalei slovene… un turn… în Cetatea din centrul oraşului. Spaţiul lor de joc avea…74 de locuri şi ar fi vrut să îl denumească Teatrul 74. Nicu, auzind traducerea convorbirii, de faţă cu el, a crezut că slovenul făcea băşcălie. Apoi, slovenul credea că Nicu îşi bate joc de trupa lor, după ce i-a destăinuit asemănările izbitoare.
Firescul prieteniei ce a urmat dintre cei doi a povestit, pe scurt, istoria unui festival gândit în jurul întâlnirii.
P.S. Din păcate, nu mai am fotografii cu actorul din Slovenia. Trupa se numeşte Glej.