Să trăiască OCOT-ul! Aşa l-am salutat, când am intrat în curtea casei lui, după 25 de ani de când nu îl văzusem. A râs cu poftă şi mi-a reamintit de nenumărate ori revederea asta. Instituţia dispăruse demult, iar el era pensionar de mulţi ani.
„Mie îmi spui ori Szati, ori Andrei, ori Ioji, dar să nu mă iei cu dumneavoastră”, mi-a zis. Nu şi-a amintit de interviurile pe care mi le-a acordat pe când era director al proaspăt înfiinţatei instituţii OCOT, adică Oficiul pentru cadastru şi organizarea teritoriului. Eu eram un tânăr ziarist, el directorul unei instituţii care avea rolul reorganizării teritoriului. Pe vremea aia făceam investigaţii şi reportaje pentru a-l ajuta pe nepotul corifeului Marii Uniri, Ştefan Cicio Pop, Aurel Birtolon, să îşi recupereze proprietăţile.
Mă mutasem de câţiva ani în Ungaria, la Bătania, iar în timpul pandemiei, acum trei ani, ne murise un alt prieten amândurora, fostul comandant al Penitenciarului Arad, Marin Bucur. Erau vecini, la Bătania.
Nici nu ştiu cum s-a născut prietenia dintre noi. M-am trezit că merg zilnic la el. Ne despărţea o fereastră. A noastră, către curtea lui. Dimineaţa îi auzeam tusea, iar el ne auzea disputele şi sunetul obiectelor de bucătărie la micul dejun. Niciodată nu ne-a spus dacă a auzit ce vorbim, dar striga: haideţi la o cafea!
Iubea cafeaua! De fapt, iubea tot ce era în jurul cafelei: de la o vorbă, până la o prietenie, ori la un compliment făcut unei femei.
Mai iubea caii, concursurile de călărie… A fost unul dintre puţinii comentatori ai concursurilor de călărie, şi în România şi în Ungaria. Cunoştea cam toate hipodromurile din România şi Ungaria. Când l-am adus de la spital, de la Oroshaza, stând în dreapta mea, am aflat de la el că treceam pe lângă trei sau patru hipodromuri. Fusese comentator sportiv pe toate.
Meticulozitatea inginerului topograf se vedea şi în scrierea lui. Extraordinar de îngrijită şi neapărat caligrafic elegantă. Nu ştiu dacă astăzi cineva mai scrie atât de frumos caligrafic. Eu, nu.
Cel mai mult îi plăcea să se laude că este arădean! Tatăl lui a fost contabil al Baronului Neumann. A crescut în Colonia UTA şi îşi amintea cum tatăl lui venea acasă cu câte o primă oferită de baron. Pentru el, a fi arădean însemna a fi, de fapt, european. Prietenii lui cei mai buni din copilărie erau români, evrei, germani, sârbi, unguri, bulgari… Râdea de naţionalismul lui Viktor Orban. Dacă juca vreo naţională română împotriva unei naţionale ungare, iar el era întrebat cu cine ţine, răspundea: cu ai noştri!
Pentru el, întregul Ardeal era un amestec de respect între naţionalităţi. Îl deranja orice referire jignitoare la naţionalitatea celuilalt. Poate de-aia vorbea perfect orice „grai” din judeţul Arad, în limba română.
A măsurat tot judeţul Arad. Îl ştia pe de rost. Atât de bine, încât, îmi povestea, amuzat, că într-o localitate , o femeie de serviciu, spălând pe jos, vorbea singură, adresându-i-se, de fapt: apăi, io cred că pă dumeta te aşteaptă o muiere în fiecare localitate!
A demisionat din funcţia de director al OCOT Arad imediat după apariţia legii privind retrocedarea. Mi-a mărturisit că a ştiut, nu a bănuit, că urmează un val imens de corupţie.
Mi-a povestit de foşti primari, de actuali primari, de foşti şi actuali parlamentari, care îi cereau să facă măsurători de terenuri aşa cum îşi doreau ei. Unul dintre ei, povestea Szati, îşi dorea asemenea măsurători încât ar fi trebuit furat teren din Ungaria.
Ironiza orice prostie. Cred că umorul îi era zeul care îi înlocuia orice credinţă.
Urmărea toate, dar absolut toate competiţiile sportive. Avea un fel de caiet în care îşi nota minutul fiecărui eveniment sportiv. Iubea înotul. Probabil, fiindcă iubea enorm râul Mureş.
Când mi-a zis că vrea să fie incinerat şi să fie aruncat pe râul Mureş am înţeles că vrea să rămână în Arad. L-am convins să rămână şi printre noi, puţin.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Cenuşa îi va fi îngropată în Cimitirul Eternitatea, marţi, 27 septembrie, la ora 16,00.