Pacientul Ozzy, un manifest de sinceritate

Afară plouă, mă doare capul și nici măcar saxofonul lui Joshua Redman nu pare a mai fi un panaceu.
Îmi spune un prieten că Ozzy Osbourne a urcat pe locul doi în topul vânzărilor, cu ultimul album,
Patient Number 9, amenințând supremația lui Robbie Williams. Ultima prioritate era Ozzy și
tentativele sale de a râmâne actual în ierarhia rock.

Dau play și mă jur iar că n-o să mai judec un disc până nu l-am degustat atent. De la primele acorduri
mă întâmpină Jeff Beck arâtându-i lui Zakk Wylde cum se articulează un riff periculos și cum alternezi
solistica cu accente și cascade de note fluide. Și totuși sună a Ozzy ! Accident ? Nici vorbă, ce durere
de cap, care plictis, piesele de pe album se înlănțuie una după alta ca în vremurile bune, evitând în
mod inteligent formula obosită a ultimelor discuri.

Da e supraprodus, urlă de compresie dinamică, vocea lui Osbourne e triplată în mix cu acel reverb
caracteristic dar magia compozițiilor e acolo. Tobele lui Chad Smith te scot din casă, Tony Iommi e și
el prezent inserând o felie de alchimie Sabbath în context, iar Eric Clapton se joacă de-a invitatul pe o
piesă total atipică.

Moș Ozzy iese cel mai bine din toată afacerea, când te așteptai mai puțin și erai tentat să exclami :
Hoooo, stop, a fost suficient ! Vedeți voi, rock-ul e o muzică de stare, un fluid pe care sau izbutești
să-l barbotezi sau ungi clanțele unor porți care refuză să se deschidă. Aici am spus play-repeat
pentru că nea Osbourne rămâne "The Prince of Darkness" cu sau fără doctorii de Parkinson. Hai că v-
am convins, nu ?

Alecu Chiriță

Facebook Comments Box

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com