Texte despre Teatrul Vechi. Și pretexte
„Teatrul Vechi a făcut parte din mine, am fost acolo, am încercat să-i dau viață și, o vreme, chiar am reușit, a spus Ovidiu Balint, drept care voi încerca, prin acest volum, dar și prin altele, pe care le am în vedere, să nu-l las să piară!”
Curajoasă inițiativă, nimic de zis, deși nimic palpabil nu se întrevede, în momentul de față, în privința resuscitării clădirii-monument. Măcar că înflăcărarea subprefectului Doru Sinaci în privința viitorului acestui reper cultural al Aradului a reușit în mod fericit să scoată câteva oftaturi optimiste din partea celor prezenți. „Om trăi și-om vedea!” – vorba ardeleanului…
Am simțit lansarea „Amintirilor” lui Ovidiu despre Teatrul Vechi ca pe o întâlnire prietenească. Au fost acolo, pentru conformitate, nu doar câțiva dintre ziariștii vechi și buni ai Aradului, ci și actorii Ioan Peter – „Pit”, pentru prieteni – și Florin Covalciuc. Florin, ușor emoționat, cel puțin așa l-am perceput, a citit câteva rânduri de impact din carte, lăsând însă esențe nedevoalate, pentru a nu răpi bucuria ulterioară a cititorilor. Pit însă, pentru care Teatrul Vechi a fost casă bună, reieșind în mod clar că numai pe pereții acestuia nu a jucat vreun rol (strict din motive gravitaționale), jucând în rest pe fiecare centimetru pătrat al edificiului, a povestit și întâmplări necuprinse în volumul prezentat azi publicului, dând ca sigură apariția unui al doilea volum, cel puțin. Inedită și plină de culoare a fost și intervenția prof. dr. Horia Oprean (cunoscut de arădeni în special pentru poziția ocupată de acesta vreme îndelungată, de președinte al Tribunalului Arad), un pasionat de teatru din cele mai vechi timpuri și fin cunoscător al intimității mișcării teatrale arădene.
„Și asta nu de azi, de ieri, cum a ținut să povestească, ci din 1971, când jucam un prim rol de soldat, într-o trupă pe care…”
Cuprinzătoare întâlnire, pasionat public, aleși invitați speciali! Și un film, cu imagini surprinse de-a lungul timpului în Teatrul Vechi… Și o ploaie, pe care nimeni n-a mai băgat-o în seamă… Și o seară de excepție, până la urmă.
FOTO | Texte despre Teatrul Vechi. Și pretexte
Amintirile splendide – dar și chinuitoare – ale lui Ovidiu Balint, din Teatrul Vechi. De acum, așternute și pe hârtie, într-o carte
Au fost anunțate și perspective de viitor, o nouă speranță…
Orice clădire are o poveste, mai ales dacă vorbim despre un monument istoric, iar la Arad, una dintre clădirile istorice ale urbei are o poveste cu adevărat specială, „impregnată” în zidurile ei scorojite, în „trupul bolnav” al acestui edificiu muribund, care refuză, parcă, să cadă și să dispară în uitare, refuză să i se șteargă istoria, povestea de peste două secole. Este vorba de Teatrul Vechi, iar unul dintre cei mai înverșunați îndrăgostiți de această clădire este jurnalistul-scriitor Ovidiu Balint, care face tot posibilul ca monumentul să rămână în „viață” prin povestea sa, și… poate, chiar să „renască”. Pentru că „frumusețea Universului te fascinează, dar frumusețile de lângă tine te copleșesc. Pentru că sunt mai aproape de tine. Te îmbogățesc zilnic” (fragment din capitolul „Crochiu despre Horia Medeleanu”). Ieri, în timp ce peste Arad s-a năpustit o dezolantă și nevrotică „ploaie de vară de toamnă”, Ovidiu Balint a lansat la Bibliotecă primul volum al cărții „Amintiri din Teatrul Vechi”.
Lansarea de carte a fost prezentată de subprefectul Doru Sinaci (fostul director al Bibliotecii) și bibliotecara Ioana Nistor, iar invitații speciali au fost scriitorul Gheorghe Schwartz, regizorul Radu Dinulescu (cel din urmă prin apel video) și actorii Ioan Peter și Florin Covalciuc. Subprefectul Doru Sinaci a menționat că lansarea acestei cărți face parte dintr-o inițiativă a sa, alături de Ovidiu Balint, de a revalorifica patrimoniul nostru cultural și de a „recupera” monografiile orașului și biografiile personalităților arădene, prima din această serie având tot semnătura lui Ovidiu Balint, cartea „Dialoguri cu arhitectul Miloș Cristea”, retipărită și relansată cu ediția revizuită în 2017. Totodată, Doru Sinaci a menționat că în vizorul Prefecturii este și Cetatea Ineului, aflată în curs de renovare și reintroducere în circuitul turistic, respectiv utilitate publică, o inițiativă care, de asemenea, se leagă de Ovidiu Balint, în 2019 fiind coorganizatorul Zilelor Ineului în Cetate.
Mult mai multe amintiri îl leagă însă pe Ovidiu Balint de Teatrul Vechi, iar când vorbim de amintiri, în cazul lui nu vorbim doar despre amintiri personale, ci experiențe însemnate din cultura Aradului, o parte din bogata poveste a clădirii, mai exact din a doua perioadă de glorie a edificiului: sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, perioada „ArtStudio” – „scânteia creativă”, la inițiativa actorului Ioan Peter, care a reînviat Teatrul Vechi și perioada „Underground Project” – inițiativa culturală care a reinventat Teatrul Vechi, în coordonarea lui Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultură a Municipiului în acea perioadă.
Cartea, un demers jurnalistic în primul rând, este o colecție de articole mai vechi sau mai noi, publicate pe blogul autorului, ovidiubalint.ro, și cu toate că anumite povești nu au „acțiunea” neapărat în Teatrul Vechi, toate orbitează în jurul importanței culturale, în jurul rolului patrimonial local (și chiar național) al acestei clădiri. Este mai degrabă un fel de „teaser” despre cele întâmplate acum 20 de ani, pentru că mai urmează multe alte povești despre Teatrul Vechi în volumul al doilea, după cum a dezvăluit autorul.
Printre altele și alții, în acest prim volum lansat se amintește și de ziarul Observator Arădean, de Mihai Popovici (director al Casei de Cultură a Municipiului), jurnalistul și regizorul Iosif „Bebe” Costinaș, Ansamblul folcloric „Zărandul”, Kevin Costner, Emir Kusturica, Bonnie Tyler, Uriah Heep, Virgil Iuga și formația Carusel, cântăreața Anca Parghel, „Experiența Avignon” și, nu în ultimul rând, istoricul, criticul de artă și scriitorul Horia Medeleanu, menționat în repetate rânduri de Ovidiu Balint în carte și căruia îi și dedică un capitol de o pagină și jumătate. Actorul Florin Covalciuc a citit tocmai aceste rânduri la lansarea cărții de joi după-masă, în sala de artă și multimedia „Sabin Drăgoi”.
De la o „scânteie”, la „gaz pe foc”
Actorul Ioan Peter „Pit” a sintetizat în câteva minute „atmosfera a ceea ce a însemnat spiritul Teatrului Vechi înainte de venirea lui Ovidiu, momentul în care a venit Ovidiu și exilul lui Ovidiu, nu la Tomis…”, ci la Port Arthur, a completat glumind Doru Sinaci. Referindu-se la titlul interviului Special Arad realizat de Raluca Medeleanu, actorul a spus că „dacă noi am fost scânteia de la Teatrul Vehi, Ovidiu a venit și a pus gaz pe foc”. Pit a povestit despre cum a ajuns cu trupa sa de teatru, „ArtStudio”, să joace pentru prima oară după o groaznic de îndelungată vreme de beznă și tăcere în Teatrul Vechi, dar și cum a făcut curățenie în interior și cum a supărat un consilier local, confundându-l cu un angajat al firmei de salubrizare. De asemenea, a amintit și de piesa „Tot ce se dă”, jucată în premieră la Teatrul Vechi și înregistrată de Televiziunea Română, cu care s-au dus și în Helsinki, la inițiativa Casei de Cultură a Aradului, iar după ce gazdele finlandeze au făcut „cunoștință” cu țuica românească, pentru o seară, România a fost declarată buricul Pământului, epicentrul cultural al lumii – a povestit amuzat Ioan Peter.
Regizorul Radu Dinulescu, menționat în carte și implicat și el în „învierea” Teatrului Vechi, a spus la lansare, prin apel video, că această carte este un fel de „making of a ceea ce a fost Casa de Cultură și ceea ce a fost Teatrul Vechi în urmă cu zece, douăzeci de ani, când noi am început niște programe foarte îndreptate spre Occident, spre Franța, Italia, Spania ș.a.m.d. De ce spun making of? Pentru că noi am făcut multe și publicul a văzut spectacolele care veneau la Arad, mai auzeau din când în când că mergem la Avignon, dar nu efectiv ce se întâmpla acolo, în spatele acestei «vitrine». Avem în carte multe aventuri, multe întâmplări, unele ne-au lăsat mai mult sau mai puțin răni, ne-am certat de multe ori din anumite motive, pentru că… să cucerești Occidentul, știți foarte bine, nu este ușor, dar noi am reușit în mare măsură să dezvoltăm relații multe cu companii din străinătate. Eu, personal, am avut enorm de multe de câștigat datorită Teatrului Vechi și Casei de Cultură, pentru că am avut trei proiecte europene, cu participanți din Franța, din Cehia, din Belgia, unul dintre spectacolele noastre a luat marele premiu la Avignon… deci fără Teatrul Vechi, fără Casa de Cultură, fără Ovidiu Balint, multe din aceste lucruri nu ar fi fost posibile”. Dinulescu a mai amintit și de un aspect despre care Ovidiu Balint va scrie mai în detaliu în volumul doi, și anume despre cum Teatrul Vechi a fost salvat la un moment dat, deoarece era cât pe ce să fie cumpărat și transformat într-o biserică Maranata.
Răscumpărarea Teatrului Vechi… o posibilitate?
Apropo de salvarea Teatrului Vechi, nu întâmplător a fost invitat la lansarea cărții și scriitorul Gheorghe Schwartz. „Se întâmplă un lucru foarte bun și anume că în decurs de câteva zile, se lansează două cărți a doi ziariști din Arad. După Lajos Notaros, care a scris un roman, beletristică, e cartea lui Ovidiu Balint, care este o carte, pot să spun, militantă. Militează pentru ceva ce trebuie să se întâmple. Și se va întâmpla”, a spus Gheorghe Schwartz. „Eu am spus tot timpul că această campanie care se face pentru Teatrul Vechi este și un test de solidaritate intelectuală a Aradului și nu numai”, a mai adăugat scriitorul.
După constantele memento-uri în presă ale lui Ovidiu Balint și la câțiva ani după Campania Special Arad: „Arădeni, descoperiți-vă valorile! Cereți-vă Teatrul Vechi înapoi!” (citește aici Episodul I și Episodul II, scrise de Raluca Medeleanu), Gheorghe Schwartz a lansat, tot pe Special Arad, PETIȚIA pentru salvarea Teatrului Vechi în anul 2021, când vânzarea Teatrului Vechi a devenit, dintr-odată, mai mult decât o posibilitate și, în cele din urmă, după ce CJA și Primăria au renunțat la dreptul de preempțiune, a devenit chiar o realitate.
Însă iată o noutate, pe care Ovidiu Balint și Gheorghe Schwartz au dezvăluit-o în premieră la lansarea cărții „Amintiri din Teatrul Vechi”: se pare că cei doi au reușit să dea de proprietarii actuali, ONG-ul fondat și finanțat de Guvernul maghiar (același ONG care a cumpărat și Hotel Ardealul) și au reușit să-i convingă să vândă mai departe imobilul, pentru ei fiind „o povară”. Gheorghe Schwartz a declarat că a găsit și un investitor privat, care ar fi de acord să cumpere Teatrul Vechi și să-i redea gloria pierdută, funcționalitatea originală… și, nu în ultimul rând, acel statut pe care-l are deja, un veritabil simbol al culturii arădene.
GALERIE FOTO
Ovidiu Balint mișcă „lumea cuvintelor” în Amintiri din Teatrul Vechi (Editura Concordia, Arad, 2022, 163 pagini), volumul întâi, pentru „redobândirea unei identități culturale arădene”
și recuperarea atașamentului pentru Teatrul Vechi din Arad, amenințat de indolență.
Demersul jurnalistic vizează o etapă nu prea îndepărtată din implicarea acestui „frumos nebun”, alături de alți câțiva „muschetari”, pentru salvarea Teatrului Vechi din Arad, pentru animarea activității culturale, despre indigestia decidenților politici și administrativi arădeni pentru ceea ce înseamnă artă, frumusețe, activitate culturală de elită.
Teatrul Vechi! Undeva într-un colț al Pieței Avram Iancu,
fostă locație a Primăriei celei vechi, ambalată într-o prelată ponosită și vânturată de neglijență (sau interese), clădirea primului teatru zidit în 1817 de către Iacob Hirschl dormitează într-o ruină. Aici, spune Ovidiu Balint, a avut, prin anii 2000, biroul cultural, încercând să salveze, ce mai era de salvat, dintr-un artefact al Aradului, în care a avut loc spectacole teatrale ale unor echipe celebre, aducând mari actori, personalități importante și marcând cultura arădeană cu busuioc de eleganță și glăsuire elevată: Pascali, Millo, Eminescu, apoi Fidel Moreno, Aculina Șteasni, Anca Parghel, Adam Puslojic, Jennifer Rush, Kevin Kostner, Bonnie Tyler, Uriah Heep ș.a.
„Nebunia” lui Ovidiu (Balint) –
asociată cu a lui Ovidiu (Cornea), a lui Mihai Popovici, a lui Gheorghe Schwartz, a lui Florin Didilescu va îndepărta, deocamdată, buldozerele administratorilor politicieni de a nivela Casa Hirschl și Teatrul Hirschl pentru a deveni loc preferențial de vilă sau blocușor în zonă centrală.
Amintirile lui Balint, prezentate sub formă jurnalistică,
într-un limbaj vioi, atractiv, frust și totuși elevat, recuperează efortul tinerei generații a anilor 2000 de a alcătui o personalitate culturală a arădenilor. Interese josnice, ambiții politice, ignoranțe administrative etc. vor ruina speranțele entuziasmante ale „muschetarilor” de a reda Aradului demnitate, identitate și personalitate culturală. Sunt pomeniți, între aceștia, Ovidiu Cornea (directorul teatrului), Mihai Popovici (autorul valoroasei monografii a Aradului), Radu Dinulescu (regizorul), Tubi Eberlein (fotograful), Horia Medeleanu, Bebe Costinaș, Onisim Colta.
În fine, m-am lăsat ispitit de picanteriile jurnaliere ale autorului, fără a lăsa în „coadă de pește” alte frumoase amintiri de-ale publicistului Ovidiu.
Pare o obsesie, aproape donquihotească, dar pozitivă, implicarea sa în transformarea Teatrului Vechi într-un complex cultural, luptând cu obtuzități politicianiste și cu dezinteresele culturale ale decidenților.
Tenacitatea sa va prinde rod cândva, dacă va reuși să mobilizeze „o masă critică” amplă, spre
a influența autoritățile ca să vrea binele cultural al Aradului. Amintirile lui Ovidiu premerg spre experiențe artistice, relatate cu farmec și iubire, cum ar fi cea de la Avignon, înființarea Cinematecii, a Ansamblului folcloric „Zarandul”, a Festivalului de Teatru și Film Underground Project, despre concerte, presa efemeră, dar mai ales despre virtuțile prieteniei și ale boemei.Ocupându-se de „managementul culturii” municipale,
amintirile lui Ovidiu recuperează „raliul utilajelor pentru tăiat lemne”, finalizat cu un concurs de tăiat bușteni, în fața Teatrului. Apoi tranșarea, de către Mihai Popovici, ”moțoganul școlit la București”, a problemei naționalităților, aducând o drujbă la bar să taie o masă la care stătea el, românul, un ungur, un sârb și un țigan („ – Tăiem masa în patru, fiecare cu masa lui!”. E bine?).
Portretul lui Bebe Costinaș are consistență și savoare tristă,
fiind trasată în cinci „linii de creion”: „era un revoltat împotriva sistemului stupid, opresiv, abuziv, dominat de ierarhii incorecte sau false”. Și continuă, asemenea unui scriitor versat: „Din revolta lui, am învățat că textul scris are coloană vertebrală în idee, iar picioarele sunt înfipte în verb” (p. 54). Alte linii ale portretului sunt sintetizate în cuvintele avea „poezie”. „har”, „boemă” și „dorul prieteniei”.
Delicioase sunt amintirile
cu cântăreața Anca Parghel, despre Horia Medeleanu și Mihai Popoviciu, cele dospite cu Kevin Kostner și Jennifer Rush.
Nu pot ignora frumusețea versurilor lui Luca Onu, pe care Ovidiu le-a tradus pentru finlandezi:
„Lelerim și leru-i ler,/ Dumnezeu miroas-a cer
Aerul din noi, a fluturi/ și zăpezile-s săruturi
Ploile din noi, a vară/ și genunchii tăi, a seară./”Teatrul Vechi a fost, pentru parizian ca Darie Pop, „un laborator cultural”, iar Tatiana
Pop, locuind câțiva ani în mansarda Casei Hirschl, scrie despre „tristețea pereților scorojiți”,
despre „monumentul esteticii urâtului”, despre strălucirea doar în memorii a Teatrului Vechi,
care a devenit …periculos, deci „Circulați pe trotuarul de vizavi”.Amintiri din Teatrul Vechi ale lui Ovidiu BALINT intră în categoria operelor literare, pline de farmec și poezie.
Cartea este scrisă cu iubire, cu nostalgie, dar mai ales cu (suficientă) revoltă contra celor care ar avea responsabilitatea de a reda arădenilor un monument cultural reper pentru identitate, alături de Preparandie și Școala Clericală. Scrie dintru început autorul: „Am scris zeci de texte despre Teatrul Vechi din Arad. I-am cinstit memoria, i-am lăudat imaginea, așa ruinată, cum e, i-am vândut amintirile despre el, am scris despre amintirile din el și voi mai scrie despre ele”.
Teatrul Vechi „este o bijuterie”, o bijuterie a arădenilor, care merită să fie afișată acestora cu mândrie și folosită pentru „loisir” și pentru încântarea celor meniți să aprecieze frumosul, cultura, arta și demnitatea umană.
