Tocmai îmi citea câinele meu reglementările conform cărora va trebui să urineze în spaţiile publice şi ce echipamente speciale trebuie să am în posesie atunci când îl însoţesc la cele trebuincioase lui. Când să îl întreb ce o să facă cei de-o rasă cu el care nu au stăpâni, mă smuceşte de lesă ca să miroase ceva. Mirosea o bancă. Fiind plin de datorii, am sperat că miroase o bancă de bani. Ei, aş, el mirosea o bancă pentru şezut. Chiar în faţa Primăriei din Arad. M-am uitat la bancă, nu care-cumva să urineze câinele pe ea, căci nu eram echipat corespunzător. Când strigă o voce la noi:
-Ce te holbezi aşa? I-aţi potaia de lângă mine!
Nimeni era un număr înfricoşător de mic de prezenţe pe lângă mine. Am crezut că a început să vorbească câinele, fiindcă tocmai terminase de citit legislaţia. Tac şi aştept.
-Ce-i, mă, fraiere, nu ştii cine vorbeşte cu tine?, urlă, cu o răguşeală de ciment proaspăt, vocea.
-Nu!, răspund eu, aiurea.
-Eu sunt, băi, banca!
Mă uit năuc la bancă, iar câinele sceaună a aprobare.
-Dar, dumneavoastră vorbiţi? Scâncesc eu o întrebare.
-Am crezut că te aşezi pe mine, că n-am mai făcut sex cu o bârfă de multă vreme, îmi aruncă banca o nadă periculoasă.
-Dar o bancă este pentru odihnă, pentru contemplare, pentru reculegere, pentru privit…, mă arunc eu în hora unui dialog incredibil.
-Asta, poate pe la oraş! Aici, la voi la Arad, banca este pentru bârfe. Păi, de ce m-ar fi pus, cine m-a pus, tocmai în faţa Primăriei?
-Păi, Aradul este oraş, zic eu ducând câinele mai aproape, în speranţa că se va răzbuna el pe bancă.
-Serios? De când? Eu nici măcar nu sunt o bancă, sunt o laviţă, care tocmai treceam pe-aici, prin satul ăsta al vostru, Arad.
Îmi venea să o strâng de gât, însă nu avea. Atunci am observat ce nu era la locul ei, aşa că am schimbat eu pe atac:
-Da’, cum îţi permiţi să stai în faţa unui monument ridicat în memoria eroilor căzuţi la Revoluţie?
-Băi, fraiere, eu aici am fost pusă, eu aici stau! Dacă vrei să te aşezi pe mine, bine, dacă nu, du-te dracului cu eroii tăi cu tot!
-Şi, cine te-a pus aici, în faţa Primăriei să acoperi un monument, o cruce a martirilor Aradului?
-Auzi, mi se rupe cine m-a pus!, îmi răspunde banca de ciment garnisită cu scânduri. Eu aici trebuie să stau.
-Totuşi, gândeşte-te că jigneşti memoria celor care au murit pentru libertate, pentru dreptate, pentru…
-Şi, ce, eu nu am libertatea să stau unde vrea scândura mea? Băi, boule, au trecut vremurile alea când oricine pune întrebări! În ziua de azi stai unde ţi se spune! Poa’ să se pişe potăile pe tine, cum a vrut potaia ta, şi nu te mişti! Unde te pune partidul acolo stai!
-Despre ce partid vorbeşti?, prind eu curaj.
-Hai, că eşti obraznic! Vezi să nu mă scutur de toţi căcaţii pe care i-am adunat în zilele astea pe mine!
Câinele şi-a băgat coada între picioare, s-a uitat la mine pe sub urechile pleoştite şi m-a tras brusc de lesă. Ce era să fac? Am plecat!
Ovidiu Balint
P.S. Banca există cu adevărat. Primăria există cu adevărat. În Arad s-a murit pentru libertate, cu adevărat. Eu nu ştiu dacă sunt cu adevărat vieţuitor al unui oraş care nu îşi respectă nici măcar eroii!
Facebook Comments Box