Era o zi mohorâtă din miez de iarnă. Străzile se rugau de nori să le mai scurgă nişte fulgi de nea peste ele, ca să nu li se vadă peticele prost cusute peste vară. Pe trotuare erau bune gropile, fiindcă nu alunecai cu piciorul până la capăt. Ţi se oprea într-o buză de groapă.
Tocmai intrasem pe strada Eminescu, căutând magazinul de la care îmi spusese doamna mea că pot cumpăra electrocasnice ieftine. De fapt, mă interesa o aerotermă. Umblând cu ochii pe sub streşinile secolelor trecute, după firmele din mileniul în care am reuşit să intru cu destinul, dau cu ochii de Eminescu. Nu de stradă. De Mihai Eminescu. Cum, care Mihai Eminescu? Poetul! El se uita la tabla ruginită, de la colţul străzii, pe care scria numele său.
-Bună ziua, îi zic.
-Bună ziua , îmi răspunde el. Mă cunoaşteţi?
-Parcă, zic eu cu o voce tremurândă. Căutaţi ceva?
-A venit Istoria Contemporană la mine şi m-a invitat la un simpozion.
-Despre ce?
-Despre mine, zice stânjenit.
-Dar, cum de aţi nimerit tocmai la Arad şi nu la Iaşi?
-Nu ştiu. De fapt, nu ştiu nici unde este simpozionul. Chiar am o întrebare: sunt în România?
-Acuma, da, zic eu încurcat de istorie. Aveţi şi un bust aici, la noi. De altfel, aţi mai fost aici, la Arad, la Teatrul German. Cu Matei Milo. Noi îi zicem, acum, Teatrul Vechi.
-Da, da, zice el. M-am şi întâlnit cu Iosif Vulcan aici. Era un hotel cu denumire ungurească. Dar, ziceaţi de un bust al meu… pe aici.
-În faţa sediului Poliţiei, îi răspund eu mândru de oraşul meu şi de administrarea lui.
-La poliţie? se holbează el la mine, cu ochii lui mari. Dar, eu nu am fost niciodată la poliţia din Arad.
-Aţi fost la alte poliţii din ţară, iar poliţiştii sunt fraţi, încerc eu să mă scot din rahat.
-Ah, zice el, poate de-aia m-a scos istoria aici, pe strada mea, pentru că am auzit că s-a început o anchetă despre moartea mea. Cică, aş fi fost asasinat, la ordin, pentru că eram un ziarist incomod.
-Şi, aţi fost?
-Ce?
-Ziarist incomod.
-Nu-mi amintesc. Nici dacă am fost asasinat nu-mi amintesc.
-Dar, aţi murit?
-Nu ştiu nici asta, pentru că mă tot întorc de pe o parte pe alta.
-Ale istoriei?
-Nu! Ale limbii române.
-Dar, cu ce vă deranjează limba română?, întreb eu ca prostul.
-Nu mă deranjează. Nici ea pe mine. Însă am apucat să citesc nişte ziare, azi-dimineaţă.
-Nu seamănă ziarele de azi cu cele de ieri, încerc eu o maximă dobitoacă.
-Nu, zice el, nu seamănă cele două limbi în care se scrie.
Mă scarpin prin memoria informaţiei acumulate şi încerc o revenire.
-Domnu’ Eminescu, să ştiţi că, în acest mileniu, în România s-a propus să fiţi propus la canonizare.
-V-aţi repetat!
-Mă scuzaţi, dar eram emoţionat de limba română vorbită şi scrisă prost în România.
-Pentru ce am fost propus?
-Pentru a deveni un sfânt.
-Ce să devin?
-Un sfânt, domnu’ Eminescu.
-Domnule, nu v-am reţinut numele- îmi zice Eminescu. Nu ştiţi un cimitir în apropiere?
Şi a plecat.
P.S. Mi-am cumpărat aeroterma. Ieftin. M-am împiedicat de o bordură ieftină şi m-am dus acasă. Ieftin.