Starea Vremurilor 7 (AMT 16)
S = k * log W
http://www.anthologia.ro/#2020-03-29
Pe măsură ce avansăm în „ciuma albă” (Frank Herbert, musai citită [zilele astea când coincidenţa face ca lucruri noi în date vechi despre Uranus să iasă la iveală {https://phys.org/news/2020-03-revisiting-decades-old-voyager-scientists-secret.html}]), e din ce în ce mai dificil de sintetizat informaţia în masa de zgomot; pe măsură ce suntem confruntaţi tot mai brutal cu realitatea virusului (virus- din latină, otravă) efortul de a îngriji prezentarea pierde din efect: dacă până acum existau nenumărate instanţe de false afirmaţii (gen: covid nu afectează [sau disproporţionat de puţin] tinerii, lăsându-se de înţeles „invers proporţional”) acum când oglinda s-a spart şi ceaţa e pe cale de a se disipa, nu mai putem deturna privirile, macabru fascinate de absurdul peisaj dezvăluit.
Maşina media continuă bezmetică a menţine nivelul fricii la paroxism, grupuri de indivizi ale căror încredere în sistem a fost vânturată dobândesc voci din ce în ce mai discernabile, puterea e într-o stare de mahmureală crescendo-avansată, de economie, serviciu, datorie tindem să uităm frecvent sau să facem efectiv abstracţie, o cincime din populaţia planetei este în exod (vezi subcontinentul indian) : părem a fi angrenaţi într-un fenomen fără echivoc de frame-dragging pe orbita irevocabilă a unei găuri negre masive.
Retrospectiv vorbind, se adeveresc pe acum (nu că m-ar încălzi cu ceva, numa’ aşa,… „ca să nu zici nici cum”) câteva dintre ipotezele emise anterior (Italia- nr decese în scădere, China- a minţit în privinţa cifrelor [vezi nr urne distribuite populaţiei după carantină]) ceea ce, paradoxal (?) mă linişteşte: păstrând capul pe umeri, situaţia este/rămâne abordabilă, faptul de a fi putut anticipa anume aspecte denotă o structură, chiar dacă (structura) rămâne dificil de identificat în haosul prezent (obey entropy, the [other] law)
Am înţeles încă din primele momente deciziile preşedintelui Macron şi modul de abordare al crizei ales în Franţa. Gestionarea cu detaşare emoţională personală dar cerebral constituită în jurul compasiunii (iar nu a empatiei) faţă de drama umană ce are loc (la 15.000 decese + în Europa, drama nu se mai „joacă”, ci are, efectiv, loc), bazată pe date empirice de care dispunem şi luând hotărâri ştiinţifice imparţiale, reci, nu este deloc ceva anodin, uşor de făcut sau la îndemâna oricui. Dacă până acum nu multă vreme jubilam în acrobaţii expresive în privinţa conducătorilor europeni, astăzi, n-aş prea vrea să fiu în papucii lor, ştiind mai ales dintr-o experienţă profesionala anterioară că situaţiile de criză lasă sechele, nimeni ieşind neschimbat din această perioadă.
„De facto, democraţia e moartă iar oamenii nu văd nici o diferenţă” trâmbiţa astăzi un titlu pe Mediafax. Alt titlu vorbea despre cei 200.000 plătiţi de un fotbalist de la PSG pentru a se întoarce în Costa-Rica fără ca portarul a omite însă a evidenţia pe Facebook cât e de important să respecţi carantina şi îndemnele oficiale. Un doctor în medicină care a lucrat (cândva la viaţa lui) pe vaccinul de polio explica clar şi răspicat cum stă treaba cu pandemia într-un articol apărut alături de un (nou) interviu cu Bill Gates care, ca de obicei, vorbea de chestii pe care noi, la nivelul nostru pecuniar, nu avem nici măcar cum să le percepem.
Cam asta ar fi situaţia pe orbita geo-staţionară a Terrei, altitudinea minimă la care trebuie trimisă imaginaţia pentru a sincroniza aparatul de percepţie în vederea anticipării ieşirii din discul de acreţie. Chiar şi angrenaţi în câmpul de influenţă al unui corp ceresc feroce, controlând cu precizie atitudinea se poate păstra traiectoria unei manevre de asistenţă inerţială astfel încât să evităm alunecarea dincolo de orizontul evenimentelor şi ineluctabila contopire în singularitate… Cert e că lumină se vede, să sperăm că nu e doar un miraj cauzat de efecte optice relativiste (nu de alta, da’ durează eenoooorm să ieşi sub formă de radiaţie Hawking).
darie pop, paris