N-am scris nimic de Ziua Libertăţii Presei, fiindcă nu era nimic de sărbătorit. Cel puţin, nu în România. Eventual mă puteam alătura şi eu corului de plângăcioşi care, asemeni artiştilor ce cântau de acasă aceeaşi partitură, scrisă de altcineva, pentru a fi interpretată oricând, oriunde, dar respectând cheia şi tonul impus de partitură. Chiar, ce interesant, cum susţinem noi că sufletul nostru îşi găseşte libertatea tocmai prin cea mai riguroasă şi strictă în reguli dintre arte, muzica adică!
Dar, s-au întâmplat câteva fapte despre care mi-am zis că ar fi bine să umplu ecranul monitorului. Că alt efect nu vor fi avut cele scrise.
Primul ar fi că în presa care nu primeşte bani direct de la partidele politice şi nici prin intermedierea firmelor de casă ale partidelor, mai precis cele câteva site-uri locale sau naţionale şi niscaiva blog-uri personale, au format micul cor de plângăcioşi de care pomeneam mai sus, publicând comentarii sau editoriale despre lipsa libertaţii presei în România. Or, inclusiv apariţia acelor articole, într-un peisaj publicistic dominat de lachei de partid, evocă tocmai contradicţia în termeni sau, invers, pleonasmul din acuplarea celor două cuvinte, libertate şi presă. Pentru că libertate de exprimare, a cuvântului, de conştiinţă şi de acţiune are orice gazetar, jurnalist sau publicist. Apoi, gazetăria este o profesie care s-a născut tocmai datorită necesităţii de exprimare liberă a cuvântului scris. Acum şi vorbit şi filmat. Deci e o profesie care se bazează pe libertatea omului. Problema este că nu toţi practicanţii acestei activităţi sunt conştienţi că ea este o profesie şi cu atât mai puţini au conştiinţa libertăţii de exprimare pe care i-o conferă fericitului ales al ei. Căci, da, profesia alege gazetarul, nu invers.
Şi mai hazliu este faptul că săbătorirea libertăţii presei a fost decisă politic, de către forurile internaţionale politice. ONU, adică, la propunerea UNESCO. Într-o traducere mot-a-mot, asta ar suna cam aşa: dragi gazetari, nu sărbătoriţi profesia voastră, ci libertatea pe care v-o dăm noi ca să publicaţi din când în când. De scris, puteţi scrie ce vreţi. Din fericire, internetul a reuşit să mai rupă din zăgazurile impuse politic. Mă rog, dacă nu reuşesc politicienii să pună mâna pe servere.
Deloc surprinzător, pentru mine, în corul plângăcioşilor a intrat şi un solist, cu o voce puternică, nimeni altul decât cunoscutul profesor de jurnalism Coman, unul dintre fondatorii Facultăţii de jurnalism. Într-un amplu interviu, publicat nu mai ştiu pe unde, reputatul profesor se plângea că nu ştiu ce foruri naţionale au scos din programa universitară de la jurnalism tocmai materia etica profesională. Şi, din această cauză, generaţii întregi de jurnalişti ieşiţi de pe băncile facultăţii păstorite de el (atenţie!), în 30 de ani, nu ştiu ce înseamnă etică. De aici, cică, şi decăderea continuă a presei româneşti. Serios, domn’ profesor? Păi, şi dumneavoastră ce aţi păzit? Am să amintesc doar gestul unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, care profesor fiind, la o facultate de jurnalism, a demisionat când au apărut constrângerile privitoare la ce să le predea studenţilor. Fie şi din acest gest al său studenţii au putut să înveţe despre demnitate şi conştiinţă, precum şi despre libertatea exprimării ei. De altfel, vorba unui alt profesor de jurnalism, american de data asta, din al cărui interviu pe care mi-l acorda prin anii 90’ tot citez şi acum, „60% din profesia de jurnalism se învaţă în şase luni de zile, iar restul de 40% în 40 de ani de practicare a ei”.
Mai zicea ceva profesorul Coman, pe tonul plângăcios, că jurnaliştii nu au reuşit să îşi creeze asociaţii profesionale, existând doar o uniune, cu atribuţii sindicale, care le mai apără drepturile. Care asociaţii să le spună jurnaliştilor ce e bine şi ce e rău, ba chiar să judece alunecările de la etica profesională, după modelul Colegiului Medicilor. Mai pe înţelesul tuturor un organism care să decidă faptele bune precum şi cele rele ale unui jurnalist, după care să-l şi sancţioneze până la excludere din gazetărie. Să-l de-a afară din… libertatea de exprimare, domn’ profesor? Sau din libertatea de conştiinţă? Dacă n-ar fi îngrijorător de periculoasă această gândire, m-ar umfla râsul. Halal învăţătură universitară! Despre ce plângeaţi domn’ profesor, despre eliminarea eticii dintre materiile universitare la jurnalism? Oare etica n-o fi ştiința aia “care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu rolul acestora în viața socială”?
Ce-i drept, însă, breasla gazetarilor este cam lipsită de solidaritate. Şi m-aş bucura dacă această lipsă de solidaritate ar fi cauzată de manifestarea preponderentă a personalităţii jurnaliştilor, fiecare dând din coate pentru vizibilitate, ori audienţă mai mare pentru publicaţia lui. Dar această lipsă de solidaritate este hrănită de convingerile politice impregnate în conştiinţa multor jurnalişti de către găştile partidelor finanţatoare. Pentru că, să fim serioşi, niciunul dintre partidele actuale nu sunt mânate în lupta politică de vreo doctrină, ori de vreo convingere în viaţa societăţii, ci de interesele imediate de gaşcă, ce le apropie tot mai mult de metodele consacrate mafiote. De aici şi gândirea profesorului, pentru eliminarea celui care nu corespunde unor reguli impuse de o autoritate a … libertăţii de exprimare.
De aceea a şi reuşit guvernul actual să legifereze „salvarea” presei româneşti, prin finanţarea directă de la stat a publicaţiilor sau televiziunilor cuminţi. Fiindcă dacă cineva ar citi criteriile de acordare a finanţărilor ar deduce foarte uşor că vor primi bani doar cele mai „vizibile” surse media. Adică, exact cele care au deja o finanţare asigurată, prin care au ajuns la audienţa respectivă. Iar ăsta a fost un alt băţ între spiţele roţii presei româneşti, care oricum dădea demult în gropile săpate cu grijă cu târnăcoapele şi lopeţile financiare ale guvernelor anterioare.
Totuşi, cazul care mi-a scos la înaintare dorinţa de a scrie despre condiţia actuală a presei româneşti a fost cel al concedierii celor doi jurnalişti de la postul de televiziune B1 TV. Sper că nu aveţi vreo îndoială despre convingerile politice ale patronilor de la acest post de televiziune, pentru că vreau să trec direct la subiect. Cazul acesta este elocvent pentru prigonirea şi încorsetarea presei româneşti şi a jurnaliştilor în general. Doi jurnalişti, care, până mai ieri, erau angajaţii postului de televiziune au fost concediaţi pentru că voiau să facă o investigaţie referitoare la programul guvernului pentru finanţarea IMM-urilor. Care a şi început cu stângul şi de care se plâng deja chiar antreprenori membri ai partidului de guvernământ. Şi, ce să vezi? Cei doi jurnalişti sunt daţi afară tocmai în ziua în care postul de televiziune aplica pentru finanţarea prin programul guvernamental pentru IMM-uri. N-aţi înţeles? Firma finanţatoare a postului TV urma să primească bani prin programul guvernamental investigat de propriii angajaţi. Ceea ce era antagonic: interesele patronale nu corespundeau cu libertaea de exprimare a jurnaliştilor. Aşa că, out cu ei! Numai că, ironia sorţii ne arată că n-am fi aflat niciodată de supuşenia politică a patronatului dacă jurnaliştii nu erau concediaţi. Fiindcă abia după aceea aceştia şi-au eliberat conştiinţa şi şi-au exprimat cuvântul. Până la concediere era călduţ şi bine. Iar, colac peste pupăză, întâmplarea a avut loc tocmai de Ziua Mondială a Libertăţii Presei! Fain, nu?
Închei printr-un exemplu de la un seminar din anii 90’, la care am participat şi care avea ca temă tocmai libertatea de exprimare. Nu a presei, ci a libertăţii de exprimare prin presă! Am primit atunci o temă de discuţie, pe care v-o propun şi dumneavoastră, cititorilor. Să presupunem că o firmă producătoare de autoturisme contactează un jurnalist specializat în domeniul auto, de la o publicaţie cunoscută. Producătorii de autoturisme îi propun jurnalistului următoarea înţelegere: urmând să fabrice un nou tip de autoturism, i se va oferi jurnalistului, cu titlul gratuit, timp de trei luni, un astfel de model, pe care să îl folosească aşa cum crede el de cuviinţă, dar să nu scrie şi să nu publice nici o părere despre autorurismul cu pricina. Deci nu i se cerea să scrie pozitiv sau laudativ, ci să nu scrie nimic. Întrebarea lectorului seminarului era: este sau nu corupt acel jurnalist? Sau, s-a atentat sau nu la libertatea lui de exprimare?
La acelaşi seminar, din anii 90’, am mai primit o întrebare: la ce îşi fac publicitate furnizorii unici de electricitate, gaz şi de combustibil pentru autoturisme? La întrebarea asta vă răspund eu, pe scurt: aşa se finanţau, pe atunci, sursele de presă agreate de guvern. Fiindcă doar în acelea apăreau reclame la companiile de stat.