De unde să fi ştiut adolescentul din mine, pe vremea când lacrimile îmi intrau în gura căscată de râs la spectacolul „Vicleniile lui Scapin”, că după 20 de ani mă voi împrieteni chiar cu regizorul Radu Dinulescu. Cu atât mai mult cu cât ştiam că şi plecase din România.
M-am trezit că mi-l prezintă, prin 2001, cred, directorul Teatrului de Stat, Ovidiu Cornea. N-am apucat să îi spun prea multe dintre proiectele mele visătoare, căci m-a şi plesnit în creştetul ambiţiilor mele un vis năucitor de ademenitor: nu vrei să mergem la Avignon cu un spectacol de teatru? Am privit intuitiv prin analele familiei şi mi-am dat seama că nu am strămoşi dobitoci, deci nu puteam răspunde negativ la întrebarea asta. În afară de informaţia cântată în clasele primare „sous le Pont d’Avignon”, conform căreia toţi dansează pe pod, mai aflasem întâmplător despre faptul că găzduia un festival de teatru, dar, mai ales că era în mijlocul uneia dintre cele mai celebre podgorii de vinuri. Am început pregătirile. Eu financiare, Radu pe cele relaţionale. Anul următor totul era programat pentru luna iulie, când se desfăşoară Festivalul. Fiind mai mult o deplasare de informare şi de căutare de parteneri, am invitat şi doi colegi din presă, Cosmin Mihuţa şi Alin Oltean. Ei au făcut rost şi de un microbus, ca sponsorizare pentru deplasare. Niciunul dintre noi nu bănuiam ce ne aşteaptă. Mergeam în Franţa, şi era destul.
Radu pusese pe hârtie fiecare întâlnire, cu oră şi minut programate, loc şi persoană de contact. Trebuia să ne mai oprim într-un orăşel, La Seyne sur Mer, lângă Toulon. Bagajele au ascultat toate dorinţele noastre şi aşteptau făcute, când, dintr-o rubrică nenorocită de paşaport, data expirării a urlat către Radu să rămână acasă. Deja, limba franceză, pe care crezusem că o învăţasem în şcoală, rânjea la mine, nerăbdătoare să se bucure de bâlbâielile mele. N-a durat mult până când dansa în faţa mea, în ritmurile cântecului despre Podul din Avignon. Agenţia de turism din Arad, care ne rezervase oprirea din La Seyne sur Mer, uitase să ne spună că hotelul „Formula 1” nu are recepţioner şi că se intră pe bază de coduri, inclusiv în parcare. Pe atunci nu erau aparate GPS pentru orientare. După ce am găsit hotelul puteam gesticula în orice limbă, nu numai în franceză, atât de uşor ne-a fost. În sfârşit, m-am pomenit în faţa unui aparat care semăna cu un bancomat. Aparatul s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el. Pe măsură ce eu mă încruntam la el în franceză, aparatul râdea de mine chiar în româneşte. Era trecut de ora 1.00 noaptea. Mă prind că era un aparat de vorbit cu cineva despre rezervare. După apăsarea unui buton, o voce bogată în prietenia omului trezit din somn mă întreabă unde sunt. Crezând că discut cu cineva din hotel, mă înfurii şi încep să înjur în româneşte şi să ameninţ într-o franceză atât de prost vorbită, încât şi înjurăturile româneşti râdeau de mine. De fapt, interlocutorul meu era la Paris, la vreo 1500 de kilometri de mine, şi era coordonatorul de noapte al reţelei hoteliere „Formula 1”. Până la urmă a ieşit paznicul de noapte al hotelului şi, făcându-i-se milă de noi, ne-a explicat cum şi ce trebuie să facem.
Radu ne-a explicat prin telefon unde şi cu cine trebuia să ne întâlnim, în ziua următoare. Omul conducea un Centru cultural, care fusese înfiinţat pentru reconversia profesională a şomerilor din zonă. Municipalitatea franceză nu mai ştia ce să le ofere şomerilor şi a finanţat un centru cultural prin care îi învăţa meserii care ţineau de domeniul artei spectacolului. Franceza mea vorbită prost s-a întâlnit cu franceza vorbită în sudul Franţei, zonă în care este şi dezavuată engleza. Dar, ne-am înţeles. Adică el a înţeles că vroiam să învăţ de la el, iar eu puteam deveni o punte de contact cu o altă cultură. Pe structura centrului respectiv, municipalitatea înfiinţase un carnaval anual, la care participau şi păpuşile gigantice construite în atelierele în care lucrau persoanele cu probleme sociale. Acasă nimeni nu a înţeles exemplul din Franţa.
Bineînţeles că nu bănuiam ce ne aştepta la Avignon, aşa că prima grijă a fost să vedem ce-i cu podul acela din cântecul copilăriei. Ei, bine, am aflat că într-adevăr doar se dansează pe el, pentru că se termină brusc la mijlocul Ronului.
Ei, şi am intrat pe străzile fostei capitale papale. Începuse Festivalul de Teatru. Primul şoc a fost cel vizual. Pereţii caselor, stâlpii de iluminat, gardurile, arborii (care mai erau şi toaletaţi de parcă crescuseră câteva zeci de ani la comandă) abundau de afişe ale spectacolelor participante. Mai mult, fiecare spectacol îşi trimisese actorii să-şi vândă imaginea pe străzi. La fiecare colţ de stradă, în fiecare piaţetă se juca o scenă, se cânta un cântec… Primeam din toate părţile fluturaşi care prezentau câte un spectacol. Cum să le vedem pe toate? Dar cum să alegem? Aşa că ne-am luat un caiet program. Adică o ditamai cartea program. Cum, 1000 ( una mie ) spectacole pe zi? Cum, 142 ( una sutăpatruzecişidouă ) de teatre şi spaţii de joc? Cum, două secţiuni ale Festivalului? Una sub egida Ministerului Culturii, iar cealaltă independentă şi sprijinită de municipalitate?
Ne-am întors năuci. Nici nu ştiam cum să povestim. Ce să fi spus? Dacă ne uitam la pereţii caselor simţeam că ne desparte un hău de câteva secole de istorie. Dacă priveam pur şi simplu la străzile Avignonului îmi aduceam aminte că viaţa este o bucurie. Da, şi un spectacol, şi o iluzie! Şi, ce-i rău în asta?
Acasă nimeni nu ne credea poveştile. Eram ca în bancul cu ardeleanul care vede prima oară o girafă şi zice că aşa ceva nu există. Iar noi, tocmai adusesem o girafă în Arad.