Febră musculară
M-a întrebat, deunăzi, un copil, dacă știu unde se află iubirea. I-am arătat sincer, ridicând cu un gest amplu mâna, antebrațul, brațul: „drumul pe care îl cauți e acesta, dar ai mult de mers”. Și a plecat.
L-am urmărit cu privirea. Crezusem că e pierdut sau poate se va urca într-o mașină oprită pe marginea drumului, părinții trimițându-l în căutare de indicații. El însă a mers mai departe pe marginea drumului, mai alergând, mai la pas. Nu s-a uitat înapoi.
Ascensorul
Acum câțiva ani am rămas blocat între etaje cu un tip. Locuiam într-o rezidență socială în care era un duplex, un lift care cobora în timp ce al doilea urca. Liftul care urca se bloca destul de des, ceea ce avea consecințe supărătoare pentru mine, care, de obicei, luam liftul pentru a coborî în parcarea de la subsol. Acolo îmi țineam mașina, o Wolverine electrică pe motorină, de care mă foloseam pentru a merge la serviciu. O modificasem împreună cu un prieten care are un service pentru avioane ultra-lejere, pasionat de aeronautică și tot ce e tehnic. Astfel am ajuns să montăm pe ea un mini-motor cu reacție care folosea drept generator electric și care, sincer să fiu, funcționa cu orice lichid combustibil.
Dimineața devreme fiind, am intrat destul de „teleghidat” în cabina ascensorului, nici nu mai știu dacă am observat că mai e cineva înăuntru sau nu. Am apăsat mecanic pe butonul „-3”, acolo îmi țineam mașina, în al 3lea subsol. Erau vreo 7 (subsoluri) în blocul acela de 84 etaje iar eu făceam parte dintre privilegiații care aveau acces la un nivel ne-inundabil. Între etajul 2 și 3: clonk! Cabina se imobilizează brusc, neoanele se sting, se aprinde automat un spot – iluminatul de urgență – și o melodie monotonă, total aiurea, începe să se audă din plafon. Din când în când, o voce feminină se auzea acoperind fundalul, anunțând cu un ton impersonal, neutru, că autoritățile competente au fost notificate și sunt pe cale de a interveni, încheind mesajul cu un apel la calm. Nu-mi amintesc exact cuvintele știu doar că am gândit dacă nu cumva este un mesaj subliminal căutând să inducă ori nepăsare ori resemnare. În fine. În momentele alea începe să te mănânce fața, te iau mâncărimile și chiar dacă tocmai înainte de a fi ieșit pe ușa casei ai fost la toaletă, începi să simți că vezica nu este în acord cu realitatea și o serie de flatulențe scurte, stil mitralieră cu amortizor, caută să-și facă simțită prezența.
Ciudat cum în situații din astea totul devine mai clar, simțurile funcționează la 110% capacitate iar informația procesată per unitate de timp dublată. Ca și când s-ar deschide toate vanele în creier și sinele inundat cu trăiri de o intensitate nebănuită până atunci. Devii un fel de superman și înțelegi instantaneu de ce poartă chiloții peste pantaloni. Și îmbătrânești ore în preț de câteva momente. Porii se deschid și se închid după o voință proprie, experimentezi nu doar transpirații de diferite temperaturi ci poți jura că și culoarea lor se schimbă, vaporizând o aură diafană în jurul frunții.
Așa am ajuns să mă trezesc în dimineața aceea, înaintea momentului standard plănuit, care până atunci fusese invariabil așezatul în fotoliul de la birou cu o cană de cafea aburindă, pe jumătate sorbită, în mâna dreaptă. M-a interpelat tipul din cabină care era așezat cu genunchii la gură în colțul îndepărtat al cabinei de lift. Cică: da, era prevăzută oprirea inopinată. Păi cum să fie prevăzută dacă e inopinată – gândeam să-i spun – când continuă: uite afișul de lângă butoane. Pe o bucată de carton ruptă dintr-o cutie, lipită cu scotch de peretele acoperit în furnir al cabinei, stătea scris cu un marker negru, gros: revizie.
Care o fi fost tembelul ce a pus afișul în lift iar nu pe palier, înainte de a intra, n-am aflat. Dar m-a lămurit tot tipul din lift că, în spirit ecologic, s-a făcut economie la afișe. Cică nu atât cartonul, care, teoretic, ar putea fi reutilizat, ci tușul din marker contribuie la încălzirea planetară. De-a lungul timpului ajunge să emane metan ceea ce e nasol pentru stratul de ozon. Whatever, doar n-o să mă apuc să mă cert cu cel cu care sunt constrâns de soartă să împart oxigenul care părea a deveni din ce în ce mai subțire, văzând cu ochii. Așa că am schimbat instantaneu instinctual macazul întrebând: oare crezi că va dura mult până ne scot de aici? Zice: știi, timpul e relativ. Depinde de tine cum alegi să-l petreci.
Ăla a fost unul din puținele momente din viață în care am regretat că nu sunt ghivece de flori în lifturi. Dar… na, viața îți dă lămâi, fă limonadă! Mi-a povestit preț de câteva ceasuri despre familia sa, despre fizică și metafizică, despre relativitate și chestii cuantice. Spațiul din cabină – eu într-un colț, el diametral opus în celălalt – părea să se dilate. Devenea din ce în ce mai lung, mai lat, până când cuvintele lui ajungeau din ce în ce mai greu la mine. Întunericul se îngroșa, nu mai reușeam să-l văd, aveam doar sentimentul de a-i simți prezența. Acolo.
După un timp am adormit. Am visat că înotam profund într-un ocean înconjurat de fotofore. Oceanul se transforma, se unduia și se îngusta, devenisem scafandru speleolog într-o peșteră inundată. La început într-un salon uriaș apoi stalactitele și stalagmitele se apropiau ca niște dinți a căror creștere fusese scăpată de sub control și trebuia neapărat să găsesc în grabă ieșirea. Am deschis ochii, eram întins, pluteam. De jur împrejur doar stele.
Godspeed, Dragon Crew-2!
Am pornit și eu, ca și Christopher Robin, în căutarea fericirii
M-a întrebat pruncul dacă știu unde se ascunde. Așa că l-am luat de mână și am pornit, în jurul blocului, o expediție pentru a o afla.
La prima piatră ne-am oprit și am întors-o. Nenumărate furnici cărau victorioase, pe sus, cadavrul unei gângănii. Furnicile sunt fericite! zice copilul.
Da, dar găgăuza? gândesc și o pornim mai departe. Apropiindu-ne de brutăria de la colțul străzii, copilul exclamă: păsările, ele trebuie să fie fericite! Însă privirea ni s-a împiedicat în rămășițele uscate din centrul intersecției ale unui guguștiuc.
Peștii! Probabil peștii sunt fericiți. Și ne-am plimbat nestingheriți câteva minute bune pe chei. N-am văzut nici un pește și am făcut stânga-mprejur înainte să ajungem în locuri puțin frecventabile. Poate fericirea se ascunde în suferință!… îmi zice copilul privindu-mă nesigur de enunț. Poate! răspund dup-un răstimp cu privirea plecată și gândirea absorbită de contorsiunile pe care le făceam pentru a evita capcanele maro ascunse sub petalele care acopereau trotuarul „minat” ce duce spre casă.
Soarea-Floarelui
Ca în fiecare dimineață, mă trezesc înainte răsărit, ies pe balcon și strig: bună-dimineața, Soare! Pe acum, obiceiul face parte din ritul meu de deșteptare. Vecinii s-au obișnuit, sau nu, cu aceasta. Din partea lor răspunsurile sunt mixte, uneori același vecin reacționând diferit. Așa se întâmplă la oraș în rezidențele private liniștite când din aceeași perspectivă se poate observa mai mult de un punct cardinal.
Șșșș! aud într-una din dăți în grădina din fața balconului. Am crezut că-i vântul și dau să mă întorc, să-mi văd în continuare de tabieturi. Șșșș, că-l sperii! se aude din nou de jos. Și chiar m-am speriat: poate o fi venit cineva la vecini și are un bebeluș, nu vrei să sperii bebelușii înainte de răsărit ca nu cumva să devină lunatici. Mă-ntorc și mă uit mai bine: o floare. O floare a soarelui, cu pălăria plecată, pe jumătate adormită încă, dintr-un colț al grădinii din fața blocului îmi făcea morală! Soarele tău de floare, am gândit, dau fuga și-mi iau treningul pe mine, pun mâna pe-un caiet și-un creion (așa se merge când se stă de vorbă cu florile, trebuie să iei notițe) și cobor rapid, în șlapi, la locul cu pricina.
Am povestit preț de jumătate de ceas cu ea. Sau, mai bine zis, mi-a povestit ea mie. Abia dacă am reușit să plasez vreo două. O șîșîită coconată – nici măcar nu mi-a spus cum o cheamă – își începea toate propozițiile cu „șșșș” continuând șerpește, pe limba ei, să șușuie. M-a zăpăcit de cap. A doua zi dimineața când am ieșit pe balcon, am șoptit: Soare! Bă Soare! Bună-dimineața! A plouat trei săptămâni. De atunci nu mai vorbesc decât cu macii. În nici un caz cu florile puse la colț. Habar n-au ce îndrugă. Parol!
Darie Pop, Paris