Povestea a 3-a
Tov. căpitan Țeposu Surcel, zis Ciocan de foc
Iată-mă din nou în Parcul Bătrânilor. Dom’le! Deși căldura de afară mai că e în stare să dezlănțuie o adevărată furie a mercurului din termometre, zecile de grade măsurate la umbră nu-i deranjează pe combatanți și pe ghibiții prezenți, care pe scaune, dom’le, care în picioare, în jurul meselor la care se joacă cărți, remi sau șah.
Deoarece, vorba aceea “e loc pentru toată lumea sub soare, cu atât mai mult cu cât unii vor să stea obligatoriu la umbră”, dom’le, mă așez “ca pe ouă” la umbră, pe o bancă din vecinătatea unei mese la care se joacă 66, că, deh!, așa se cuvine, nu tre’ să tulburi atmosfera creată, după care dau să observ care pe care bate.
Dom’le! Nu apuc, însă, să mă dumiresc bine cum stă treaba, că din dreapta, dinspre clădirea tribunalului, apare venit ca tras dintr-o carabină model ‘48, un tip grăbit care, “punct ochit – punct lovit”, se așează lângă mine, pe bancă, zicându-mi scurt: –“Merge treaba?”, la care eu îi răspund cât pot de scurt: -“Cam, da!”, în vreme ce abia reușesc să-mi desprind privirea parcă lipită cu aracet pe ușa de ieșire a clădirii tribunalului. Tresar, însă, trezit de sfada începută de cartofori, care sunt la a treia numărare a cărților, încheiată cu aceeași concluzie, dom’le: –“Da, mă! ‘Tu-i 66-le și cheițamu’ mamii ei de treabă…”, după care, liniștit cumva că, după tipul ce tocmai se așezase lângă mine, nu se ivise bocanc de jandarm sau de te miri ce altă autoritate să-l readucă de unde credeam că fugise, dau să mă concentrez la jocul de cărți.
Dom’le! Nu apuc să văd decât cum cel de rând (de obicei cel care întreabă: –“Cine sfetește?”) împarte cărțile, desigur după ce în prealabil scuipă abundant în degete înainte de a le număra, deoarece tipul de lângă mine îmi și zice:
–“Atenție la mine, camarade! Și fără râs! Permiteți-mi să mă prezint! Sunt tov. căpitan Ciocan de foc! De fapt numele meu adevărat e Țeposu, Țeposu Surcel!”.
Dom’le! Hai că dacă nu mă atenționa să nu râd, treacă-meargă, aș fi sărit ușor momentul, însă, prevenindu-mă, fără să vreau, am făcut legătură între tov. căpitan Țeposu Surcel, zis Ciocan de foc, și fizicul domniei sale, fapt ce mi-a produs un râs greu de stăpânit, de am crezut că mă sufoc, nu altă. Trecut bine de vârsta 2 per 3, mic de statură, crăcit, încălțat cu pantofi militari vechi, pantaloni și veston culoare kaki și slaaab, slab precum o surcea, vorbea întruna vrute și nevrute.
Astfel, dom’le, după ce mi-a defalcat pe segmente activitatea militară pe care a înfășurat-o cu succes într-o unitate din Brașovul maritim, specialitatea – căutare anitsubmarină, și cea pe care a desfășurat-o la o unitate de apărare antiaeriană din Bolintinu de Șes, a conculzionat decisiv:
-“Atenție la mine, camarade! Și fără râs! Cu Ciocanul de foc nu-i de joacă! Ciocan de foc egal tragere puternică de artilerie, de scurtă durată, executată prin surprindere!” Și ca să-mi demonstreze practic cum stă treaba cu tragerea numită Ciocanul de foc, tov. căpitan Țeposu Surcel a sărit în picioare, a luat poziția de drepți și mi-a ordonat: –“–“Atenție la mine, camarade! Și fără râs! În picioare draiți!” (n.n. – draiți se aude, drepți se scrie), după care s-a scotocit în buzunarele adânci ale vestonului, a scos câțiva cartofi și a executat, prin surprindere și la surprinderea mea, o tragere scurtă și puternică cu cartofii din dotare, în direcția masa de joc 66.
Dom’le! Niciun cartof nu și-a greșit ținta! Rezultatul – s-a instalat o panică de nedescris în zonă. Cei loviți au sărit ca arși, în picioare, neștiind ce li se întâmplă. Printre strigătele lor de durere amestecată cu mânie, tov. căpitan Țeposu Surcel, zis Ciocan de foc, a apucat totuși să-mi mai zică: -“Atenție la mine, camarade! Și fără râs! Prea făceau gălăgie în perimetru! Cartofii trag la cartofori!, după care s-a întors spre de unde s-a ivit, mi-a zis scurt: –“Pe loc repaus!” și duuus a fost, în fugă, de cât ai zice “ghiulea”, nu l-am mai văzut. Degeaba l-a urmărit un pluton de sudalme mai mult decât gospodărești, nu l-au ajuns din urmă.
Ce ți-e și cu bătrânețea, uneori face schimb de domiciliu cu mintea, de te și miri ce te-apucă să faci și să dregi, mi-am zis, în vreme ce am părăsit grăbit Parcul Bătrânilor. Acu, ca să fiu sincer, mai că aș executa și eu o tragere Ciocan de foc spre un apartament din blocul vecin, că prea se întrece proprietarul cu decibelii. Chestiune de timp!
Eh, despre alte multele auzite și petrecute în Parcul Bătrânilor veți afla în povestea următoare. Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea