Despre același tip de viziune (sau lipsă de viziune) e vorba şi în cazul atentatului cu bombă de la Arad. De zeci de ani, în zona de vest a ţării, nu doar în Arad, înfloresc reţelele de tip mafiot, unele dintre ele fiind chiar patronate de ofiţeri de poliţie, în timp ce altele finanţează activitatea partidelor politice, sub oblăduirea unor demnitari, iar Europa e îngrijorată de combaterea corupţiei în România. Ar trebui făcut un plan naţional pentru dezvoltarea economiei româneşti pe baza activităţii infracţionale, fiindcă, oricum, asta este cea care nu a suferit nici din cauza pandemiei şi nici din cauza luptei autorităţilor împotriva ei.
Mi-e greu să pun în concurenţă subiectele mele cu cele despre explozia unei bombe şi un asasinat la comandă. Însă fac parte dintr-o generaţie numeroasă, care a fost deja pusă în faţa unui viitor social ce o interesează direct. Generaţia decreţeilor. Celălalt subiect este despre autostrăzile care vor fi construite în baza Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă, finanţat de Uniunea Europeană. Ce legătură e între subiectele astea? Lipsa de viziune, cum ziceam.
Nouă, decreţeilor, ni s-a trântit în faţă o posibilă majorare a vârstei de pensionare la 70 de ani, de la 65 de ani, cât e acum pentru bărbaţi, iar pentru femei, probabil, la 67. Fiind descendenţi direcţi ai comuniştilor, actualii politicieni, condamnă aceeaşi generaţie născută dintr-o condamnare a dreptului la viaţă. Dictatorul Ceauşescu se bănuia pe sine însuşi posesor de viziune politică atunci când, în 1966, a dat decretul care interzicea avorturile. Astfel, în doar patru ani, s-a născut cea mai numeroasă generaţie din istoria contemporană a României, însumând aproape 3 milioane de persoane (diferă interpretarea perioadei, între 1966 şi 1971, sau 1967 şi 1972, ca ani de naştere). Însă, o creştere demografică sănătoasă nu se face cu forcepsul, ci prin politici sociale care să cultive încrederea în siguranţa unei familii şi în siguranţa unui viitor pentru copiii născuţi. Ghinionul lui a fost că aceeaşi generaţie a fost principalul actor în detronarea dictaturii construită meticulos în peste 20 de ani.
Cam proastă viziune, nu? El şi-a dorit mărirea populaţiei, printr-o îngrădire a drepturilor omului, dar s-a procopsit cu o problemă socială: revolta acelei generaţii împotriva îngrădirii drepturilor şi libertăţilor omului.
Aceeaşi generaţie devine motorul economiei româneşti, de după 1990. Minerii de aceeaşi vârstă au fost aţâţaţi împotriva intelectualilor de vârsta lor, fiindcă structurile serviciilor secrete şi reformatorii partidului comunist aveau nevoie de construirea unui sistem politic prin intermediul căruia să poată fi ţinute în frâu libertăţile şi drepturile aparent câştigate în 1989. Încet, încet, aceeaşi generaţie, a decreţeilor, este ademenită în sferele noilor politici de dezvoltare, ce vor duce tocmai la suprimarea ei. Toate partidele renăscute, ori născute după 1990 s-au bazat pe entuziasmul, încrederea şi… lipsa de viziune a decreţeilor, care se iluzionau cu revoluţionarea politică şi socială a României, în vreme ce, pe nesimţite, membri de partid începeau să facă parte din mafiile politice, locale sau naţionale. Astăzi sunt îndatoraţi până peste cap acestor structuri mafiote, care le-au asigurat un statut financiar. Astăzi, ei guvernează! Fie în funcţii, fie prin birouri cu funcţii de îndatorare la partid.
În 30 de ani, decreţeilor le-au crescut generaţiile de copii, ba li s-au născut nepoţii. Iar acum liderii lor politici, crescuţi pentru guvernare, le pregătesc o majorarea a vârstei de pensionare, la 70 de ani, motivarea demersului politic fiind construită pe modele din Occidentul politic al Europei. Numai că, în România, speranţa de viaţă nu a crescut asemeni altor populaţii sau popoare europene, ba chiar s-a diminuat sub media europeană. Asta înseamnă că politicienii de azi pregătesc eliminarea conştientă a unei generaţii întregi. Care azi susţine şi economia şi împrumuturile pentru plata pensiilor actuale. Asta este, în viziunea politicienilor de azi, soluţia pentru problema socială care ar putea fi creată de ieşirea la pensie, simultană, a circa 3 milioane de oameni, într-o perioadă foarte scurtă de timp, peste 15-16 ani. Ar putea fi o soluţie, dacă, între timp, ar exista alte politici sociale pentru creştere demografică. Dar aceste politici de creştere demografică nu există.
La fel ca în vremea dictatorului, politicienii de azi construiesc viitorul naţiei prin îngrădirea unor drepturi şi libertăţi. De viaţă. Nu cred că e greu să îţi imaginezi, peste 15-20 de ani, o Românie cu o populaţie îmbătrânită, muncind fără nici un randament, într-o economie cu o forţă de muncă tot mai slăbită din punct de vedere numeric şi calitativ.
Şi? Consecutiv cu această măsură socială, ce măsură economică pentru „dezvoltare durabilă” este luată de aceiaşi politicieni? Construirea de autostrăzi!
Asemeni necesităţii unei creşteri demografice, orice populaţie are o altă necesitate: cea a tramsportului. Că de-aia omul a descoperit roata şi nu a inventat-o. A descoperit că pentru a transporta ceva e mai simplu să foloseşti roata deja existentă. Deci, e logic să ai posibilităţi şi mijloace cât mai facile de transport. Printre acestea se numără autostrăzile.
Mult iubitul şi stimatul Plan Naţional de Redresare şi Rezilienţă, ce se tot întoarce de la Bruxelles pentru a fi oblojit cu solicitări serioase, pentru o dezvoltare durabilă şi sustenabilă, a inclus şi construirea de autostrăzi. Sincer, nu ştiu în care dintre cei şase piloni, puşi la baza redresării economiilor europene, au fost incluse autostrăzile, fiindcă ei, pilonii, sună cam aşa: 1.Tranziţia spre o economie verde; 2.Transformarea digitală; 3. Creşterea economică inteligentă, sustenabilă şi incluzivă; 4. Coeziunea socială şi teritorială; 5. Sănătate şi rezilienţă instituţională; 6. Copii, tineri, educaţie şi competenţe.
O simplă logică prin eliminare ne conduce la includerea construcţiei de autostrăzi undeva la „coeziune socială şi teritorială”. Numai că, vedeţi dumneavoastră, această coeziune este viziunea pe care nu o văd politicienii noştri. Ei au adaptat o necesitate locală, românească, la o viziune europeană! În loc să adapteze o viziune europeană pentru o dezvoltare locală, românească!
Să mă explic puţin. Dacă în 30 de ani nu am reuşit să construim mai mult de 400 de kilometri de autostrăzi, cum dracu’ o să reuşim să contruim o mie de kilometri în doar şase ani? Adică, patru, cât e termenul de execuţie al proiectelor finanţate prin împrumuturi. Asta în condiţiile în care forţa de muncă este din ce în ce mai deficitară în România, şi, ca să vezi viziune, tocmai din cauza scăderii demografice. Pricinuită de emigrări masive ale forţei de muncă şi de absenţa unei forţe de muncă înlocuitoare, din cauza lipsei unui sistem de învăţământ, care să pregătească forţă de muncă în calificările necesare dezvoltării societăţii. Cum ar fi în construcţia de autostrăzi… Nu mai zic de faptul că nici o autostradă din România actuală nu îndeplineşte toate cele vreo 20 de criterii care ar putea să o caracterizeze ca autostradă. De pildă, nici una nu are serviciile complete obligatorii pentru un astfel de drum.
În schimb, aceste autostrăzi au generat mafia balastierelor din România, care s-au înmulţit pe baza unei legi pentru dezvoltarea fermelor piscicole. Asta a fost portiţa pentru ca „investitorii” în exploatarea balastului să poată penetra pânza de apă freatică. Astfel, din cauza balastierelor, apa freatică este într-o scădere continuă. Asta a condus la declanşarea fenomenului de deşertificare a terenurilor şi de uscare a pădurilor. Probabil că de-asta construcţia de autostrăzi nu putea fi inclusă la pilonul cu „economia verde”. Pe scurt, dezvoltarea prin construcţia de autostrăzi va crea o problemă ecologică pe termen lung „sustenabilă” pentru nerezolvarea ei.
Fiindcă nu se vede un ansamblu de proiecte pentru dezvoltarea României, generat de o viziune politică, ci se caută o luminiţă, de la capătul unui tunel săpat pentru o posibilă comoară, uitată de vreun alt bandit, din alte vremuri apuse.
Şi inventatorul autostrăzilor, Hitler, a avut o viziune falsă: le-a construit pentru o deplasare mai rapidă a tancurilor propriei armate. Nu doar că aceleaşi autostrăzi au grăbit înaintarea aliaţilor împotriva lui, dar, astăzi, ele sunt un model pentru deplasări turistice.
Coeziunea socială şi teritorială nu se va face datorită autostrăzilor, ci cu ajutorul acestora, ca necesităţi sociale. Or, nu îţi poţi construi o strategie de dezvoltare pe necesităţi. Pentru că nu e sustenabilă.
Cum să zic, mai clar? WC-ul nu te ajută să îţi educi comportamentul, dar educarea comportamentului te învaţă să foloseşti WC-ul. Educarea comportamentului e sustenabilă. WC-ul se poate înlocui.
Generaţia decreţeilor începe să fie considerată un lest, un balast al societăţii, mult înaintea expirării ei fizice şi chiar în timpul vârfului de contribuţie la dezvoltarea economiei şi societăţii româneşti.
Încă, natura şi istoriile locurilor pot fi destinaţii mijlocite de viitoarele autostrăzi. Însă, având în vedere calitatea clasei politice româneşti, generatoare de legi preferenţiale, s-ar putea ca tocmai autostrăzile să distrugă natura şi istoria locurilor.
Împrumuturile pentru construirea de autostrăzi vor fi plătite tocmai de generaţia care nu se va bucura de ele. Fiindcă niciuna dintre investiţii nu se va finaliza, iar banii vor trebui plătiţi înapoi forurilor europene care ni i-au pus la dispoziţie. În schimb, aceeaşi generaţie va trebui să muncească până la 70 de ani (asta fiind o persepctivă de moment, că nu se ştie) ca să plătească împrumuturile de azi, pentru autostrăzile care vor duce către nicăieri, mâine. Sau, poate, către cimitire! Căci la circa 3 milioane de gropi, autostrăzile devin rentabile.
Viziunea a fost înlocuită cu miza politică.
P.S. Ce legătură e între atentatul cu bombă, condamnarea unei generaţii născute dintr-o condamnare şi construirea autostrăzilor neterminate? Simplu: banii!
Pot exemplifica printr-o istorioară locală. Un tip stă la o masă cu nişte traficanţi de droguri. Îi idolatriza, datorită banilor care le îmbogăţea viaţa şi lumea din jurul lor. Omul avea o familie, pentru care visa un viitor construit pe bani. Îi spune unuia dintre traficanţi că vrea să intre şi el în „afacere”. Traficantul îi spune, însă, aşa: eu te bag în reţea, dar trebuie să ştii că primele două transporturi le vei face gratis, ca o plată în avans pentru mine; după aceea îmi vei plăti la fiecare transport o sumă, astfel încât nu îţi vei putea plăti niciodată datoria din primele două transporturi; iar dacă va trebui să torn pe cineva la poliţie, că avem şi noi obligaţii, mă înţelegi, tu vei fi primul pe care îl voi băga la puşcărie; după care te voi scoate, tot pentru nişte bani pe care mi-i vei plăti prin servicii de transport pentru mine, astfel încât îmi vei rămâne dator toată viaţa; mai vrei să intri în afacere?
Cam în aceaşi logică „financiară” sunt construite şi partidele politice româneşti.