Povestea a 4-a
Doamna Dulcineea Gâlceavă
Iată-mă din nou în Parcul Bătrânilor. Dom’le! Ori ceasului meu de mână, Pobeda, i s-au încâlcit rotițele prea unse, că i-am și zis ceasornicarului –“Vezi că-l picuri cu ulei de motor, ai încurcat flacoanele!”, ori timpului i s-au înfipt bețe-n roate, de zici că stăteam de “o zi de vară până-n seară” pe obișnuita bancă, cu ochii îndreptați cârn, pe după un pensionar bine hrănit, spre tabla de șah a unei mese din apropiere.
Și totuși, vremea era tânără, că nu trecuse de ora unsprezece. E, he, heee… începui eu a mă socoti în minte…, pe vremuri, la ora asta, încă eram le serviciu, “trăgeam la pilă, ca să fac un ban / noaptea-l beam cu Bombonica, la Continental…”, vorba unui cântec vechi. Vechi cântecul, vechi acum și eu… Ce mai trecură anii, dom’le! Acu, între noi rămână vorba, eu chiar n-am tras la pilă, ci mutam hârtii dintr-un birou într-altul, cu pauze lungi și repetate, că ieșeam pe Centru, așezându-mă la cozile de pe la magazine, formate brusc, instantaneu și fără de veste.
Dom’le! Cum stam eu așa, pierdut printre amintiri, lingându-mi buzele cu gândul la cornurile bine coapte, consumate cu iaurt, în pauza de masă, mă trezesc că o doamnă grasă, aș putea-o chiar numi Spaima cântarelor, se așează cu tot cu o plasă de rafie plină lângă mine, pe bancă, cu vorba la subsemnatul, dar cu ochii spre masa de care vă zisei mai sus. Fără nicio introducere Spaima cântarelor începu, vorbind ca pentru ea, cu voce înceată: -“Reluleee! Nesimțituleee! Mincinosuleee! Ai crezut că nu te prind, ai? Adică cum? Crezi că eu sunt proastă, mă? Nu suuunt, pă mine nu mă păcălești tu, mă, păduchiosuleee! Că te-am mirosit eu de-o vreme că mă duci cu vorba! Aici e serviciul tău, nespălatuleee? Că așa-mi zici dimineața, că mergi la serviciu și când colo, ia uite la ipocritu’ unde-i!”
Dom’le, să revenim! La început am crezut că Spaima cântarelor nu are toate țiglele pe casă, dar când am auzit ce-am auzit mi-am dat seama că între ea și unul din jucătorii de șah, de la masa apropiată, era pe cale să înceapă războiul, ceea ce s-a și întâmplat după ce Spaima cântarelor s-a întors spre mine, a lăcrimat prelung și s-a prezentat zicându-mi: -“Eu sunt doamna Dulcineea Gâlceavă! Domnule dragă, să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce voi comite!” Ce a urmat? Dom’le, nenorocire, nu altă!
Cât ai zice biloi, doamna Dulcineea Gâlceavă s-a rostogolit cu viteză nemaiîntâlnită spre masa de care vă zisei și după ce a frânat și s-a oprit dintr-odată, a ivit din plasa de rafie din dotare un bidon alb, cu capac. Na, m-am gândit, îi afumă pe jucători cu te miri ce praf colorat, sau, mai știi, poate că-i împroașcă cu apă, ulei, supă… sau mai știu eu ce? Dar, nu! Nu a fost să fie așa! Asta pentru că doamna Dulcineea Gâlceavă, fără a zice ceva, cu o îndemânare neașteptată, a desprins capacul bidonului alb și, dom’le, a deșertat conținutul acestuia, pe nume iaurt, peste piesele de pe tabla de șah. Apoi, cu o dexteritate de frizer de salon, le-a feștelit rapid cu iaurt fețele celor doi jucători, sub privirile înghețate ale celor din asistență care, cred că, au scăpat cu “fața curată” din cauza insuficienței conținutului din bidon.
Așa stând treaba, brusc, o singură întrebare a început să mă frământe: -“Care o fi Relu?” Răspunsul mi l-am dat singur, în vreme ce doamna Dulcineea Gâlceavă așeza tacticoasă bidonul cu gura în jos pe capul unuia dintre jucători. Apoi, după ce a aplicat bidonului o lovitură seacă, de sus în jos, a adăugat atât: -“Lasă că vii tu acasă, Relule!”, făcându-se nevăzută pe după clădire Primăriei.
Printre râsetele zgomotoase ale asistenței, m-am făcut și eu nevăzut, nu de altă, dar soția știa că sunt la interminbilul rând de la impozite și mai știi ce ar putea să mi se întâmple și mie…
Eh, despre alte multele auzite și petrecute în Parcul Bătrânilor veți afla în povestea următoare. Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea