N-aş mai fi abordat subiectul Cascadei Bigăr, care prin prăbuşirea ei a scos la iveală atât incompetenţa autorităţilor responsabile, cât şi practica ştirilor false difuzate de canale media care se pretind respectabile, precum şi ipocrizia agenţilor de mediu ce se visează paznicii incoruptibili ai universului natural înconjurător. Însă m-a scos din comoditatea contemplării neputinţei naţionale un articol dintr-un cotidian din Vest. În care se spunea/scria, nici mai mult, nici mai puţin, că judeţul Caraş-Severin este cel mai frumos judeţ din România, fiind în acelaşi timp şi cel mai devastat judeţ al României, pentru că i s-ar fi distrus întreaga economie.
Şansa de a fi apucat să vizitez mare parte din teritoriul României, cu maşina, cu bicicleta, cu barca, cu trenul, cu avionul, pe jos, ba chiar şi stând, privind şi respirând minunăţii, m-a făcut să înţeleg că frumuseţea locului o dă momentul şi puterea de a înţelege ceea ce îţi transmite locul respectiv.
De mici, suntem învăţaţi că România e o ţară bogată şi frumoasă, dar nu suntem învăţaţi că trebuie să muncim ca să păstrăm ceea ce avem ca un dat divin. Nu s-a schimbat nimic în educaţia românilor. Preşedintele României adună electoral gunoaie şi merge pe bicicletă pentru a „reda oraşele oamenilor”, dar sistemul de învăţământ nu predă nici o lecţie despre atitudine civică. Nici despre conştientizarea convieţuirii, cu natura însăşi, ori cu societatea din care facem parte.
Nu cred că vreun judeţ e mai frumos decât altul. Cum nu cred că un judeţ a fost devastat mai mult decât altul în România, dar ăsta e alt subiect. Aşa cum nu cred că o ţară e mai frumoasă decât alta. Unicitatea dă splendoarea diversităţii frumuseţii naturale! Nu compararea unicităţilor înfrumuseţează lumea.
Însă astea sunt tarele educaţiei noastre, pe care nu doar că le moştenim, dar le şi transmitem mai departe generaţiilor tinere pe care le învăţăm să se bată în patriotism local şi nu în responsabilităţi.
Nu ştim nici măcar să fim turişti. Fiindcă nu am fost educaţi să simţim emoţia locului. Aruncarea unei hârtii, ori a unui recipient din plastic în vreun pârâu, e luată ca un gest, nu ca o consecinţă a unor acumulări de informaţii care construiesc mândria superiorităţii umane în faţa naturii ce îi va fi în veci datoare. Poate vreun dezastru natural ne zdruncină din temelii acest soclu al propriei mândrii.
Datorită prăbuşirii Cascadei Bigăr au irumpt, ca nişte vulcani de noroi, mizeria din mass-media, indolenţa şi consecvenţa în incompetenţă a autorităţilor, precum şi setea de vânare a responsabililor, chiar dacă toţi vânătorii lor nu au nici măcar voie să poarte armă.
Prăbuşirea Cascadei Bigăr putea fi prevăzută de foarte multă vreme.
La foarte mică distanţă de ea circulă, pe un drum naţional, sute de autovehicule şi sute de camioane grele. Zilnic. Oare ghizii turistici ştiau asta? Dar localnicii? Dar agenţii ăia de mediu, care ne păzesc de corupţia din sistem, oare ştiau că trepidaţiile transporturilor de tonaj greu provoacă, în timp, surpări ale terenurilor din roci moi, cum este travertinul? Dar, oare jurnaliştii care au vizitat cascada ştiau de drumul pe care tocmai au ajuns acolo? Dar turiştii, oare ştiau?
Apoi, travertinul ăla, care e o structură calcaroasă construită tocmai de căderea apei, prin acumulări succesive, era în consolă. Adică era într-un echilibru instabil, existând oricând pericolul prăbuşirii părţii mai grele. Oare agenţii de mediu ştiau asta? Dar turiştii care se urcau pe structura aflată în echibru instabil, ca să îşi facă poze, ştiau? Dar ghizii, care făceau pozele alea cu turiştii bălăngăniţi pe structura calcaroasă, oare ştiau? Dar, oare cei de la Ministerul Mediului, prin autorităţile din subordine, ştiau că respectiva cascadă, categorisită ca fiind „cea mai frumoasă din lume” de un jurnalist care a trecut pe acolo, se află în echilibru instabil şi că turiştii se urcă pe ea pentru poze?
Dar despre păstrăvăria aia se ştia de multă vreme? Dar despre devierea apei, în amonte de cascadă, de când se ştia? O fi fost benefică devierea aia, o fi fost dăunătoare în timp?
Se putea face o sprijinire a părţii aflate în consolă? Sigur că se putea! Chiar dacă se ştiau toate cauzele enumerate mai sus, despre care se ştia, cu siguranţă, că vor duce la prăbuşirea cascadei, era lesne de găsit o soluţie inginerească pentru protejarea şi conservarea monumentului natural.
Toţi ştiau, vorba poetului, dar toţi cleveteau!
În primul rând fiindcă acea cascadă era situată într-un Parc Natural! Iar un Parc Natural are, prin lege, un statut special, care trebuie respectat. Iar nerespectarea lui se sancţionează. Şi se sanţionează şi autoritatea responsabilă cu supravegherea respectării lui. Cum ar veni, conducerea Parcului Natural! Apoi, că un agent de mediu, care se respectă, atrage atenţia înaintea unui dezastru iminent, nu aruncă vini şi pricini după întâmplarea dezastrului. Şi aşa mai departe, până la minister!
Singurul adevăr din cascada de informaţii false şi trunchiate, cu care se acuză reciproc toate părţile responsabile, este că prăbuşirea monumentului natural s-a produs din cauza intervenţiei omului. Mai precis, din cauza intervenţiei indolenţei omului. Şi, în special, din cauza intervenţiei indolenţei omului deţinător de funcţie administrativă, ori politică.
Cearta e comodă, mai ales dacă e şi televizată. Că şi cei care se uită la ceartă stau în fotolii, aparent fără nici o responsabilitate. Am văzut că un fost ministru a propus refacerea Cascadei. Nu m-ar mira să apară vreo lege prin care se va stabili şi cantitatea de calcar pe care o cădere de apă are voie să o depună într-un an, precum şi obligaţiile fiecărei căderi de apă de a depune sedimente calcaroase, pentru a fi donate spre refacerea Cascadei Bigăr.
Ca orice mort, Cascada Bigăr a început să pută! Problema ei trebuie îngropată cumva. Şi cum altfel să o îngropăm dacă nu tot mediatic, aşa cum i-am pus şi cununa de lauri.
P.S. Geolog german: Prăbușirea cascadei Bigăr nu e o catastrofă / Despre o eventuală reconstruție a cascadei: Ce rost ar avea așa ceva? Pentru niște poze pe Instagram? aici