Orice li se poate reproșa albumelor “Rainbow” din era Joe Lynn Turner, în afară de faptul că
americanul cântă senzațional, lucru valabil și pentru colaborările sale cu Yngwie Malmsteen. Blajinul
Joe, mereu drăguț și atent cu presa și fanii, imaginea opusă lui moș Blackmore, care îți sparge și azi o
chitară în cap dacă nu întrebi ceea ce trebuie.
Problema lui Turner, post Rainbow, Malmsteen sau Deep Purple este că nu a editat niciodată un
album solo cu adevărat memorabil, desi eforturile sale sunt absolut toate onorabile. AOR rock
cuminte, bine produs dar previzibil. După mai bine de 40 ani de carieră Joe rupe lanțul și lansează un
disc atipic pentru registrul său stilistic, “Belly of the Beast”, un manifest cumulativ al sincerității sale
artistice și angoaselor personale.
Lupta sa de o viață cu alopecia universalis, sărăcia în care a crescut, societatea deraiată de la cursul
ei firesc, infarctul miocardic de acum câțiva ani, feudele sale cu Blackmore sau Coverdale, toate
devin teme pivotale ale albumului. Muzical e complet altceva față de sonoritățile cu care ne-a
obișnuit. Mult mai dur, la limita între metal scandinav, Rammstein și Judas Priest, JLT joacă la risc și
câștigă pentru că aliniază pe disc numai compoziții solide, împachetate într-un concept unitar.
Da, recunosc am aceeași problemă cu producția, masterizarea, și compresia dinamică la fel de
prezentă ca și în cazul albumului lui Ozzy "Pacient number 9". Trend sau nu, amprenta asta de tip
Rick Rubin, are tendința să îndepărteze o întreagă ligă de audiofili de la substanța discului. Iar
greșeala aici e una majoră, Turner nu e Ozzy să necesite triplarea din mix cu reverb a vocii, el cântă
nativ excelent și nu are abateri de formă. Cu toate astea “Belly of the Beast” e superb iar Joe merită
toate plecăciunile !
Alecu Chiriță