(O parte din delegaţia americană, prezentă la Teatrul Vechi în 11 septembrie 2001)
Oare ce-i aia o nedreptate? Ca să îmi răspund la întrebare, ar fi trebuit să îmi răspund la întrebarea ce e aia dreptate, nu? Dar, ca să înţeleg dreptatea, cum ar veni binele, ar fi trebuit să fi înţeles nedreptatea, cum ar veni răul! Iar din această dilemă nu veţi putea ieşi niciodată. Pentru că dacă dreptatea ar veni din partea unui apropiat, iar nedreptatea ar veni din partea unui duşman, regulile ar fi destul de clare. Însă atunci când aceste reguli se schimbă, ţi se inversează şi sistemul de valori. Duşmanul îţi devine aliat, iar prietenul, inamic. Vom mai vorbi despre toate astea, din perspectiva românească, ba chiar arădană. Se potrivesc, totuşi, şi cu episoadele următoare din amintirile mele despre şi din Teatrul Vechi.
Vă relatam în episodul trecut despre trăirile reprezentanţilor Ambasadei SUA la Bucureşti, aflaţi întâmplător la Arad, în Teatrul Vechi, chiar în timpul atacurilor teroriste din septembrie 2001. Tocmai avusesem un invitat din Statele Unite, un regizor amerindian care realizase câteva documentare despre destinul tragic al străbunilor lui, privit prin oglinda istoriei Americii moderne.
După ce s-a prăbuşit primul dintre „Gemenii” New York-ului, toţi invitaţii americani îmi cereau o conectare la net, un televizor, o sursă de informare. Fiecare dintre ei avea cel puţin un prieten sau o rudă care muncea într-unul dintre turnurile gemene. Regizorul, Fidel Moreno, îşi avea chiar soţia care trebuia să fie într-unul dintre turnuri. Fiindcă la mine în birou, la Casa de Cultură a Municipiului, era înghesuială mare, am mers cu regizorul Moreno la Teatrul de Stat. Deja, la poarta de intrare a artiştilor era plin de curioşi care urmăreau la televizor atacurile teroriste. Ne uitam năuciţi la imagini, de-a’n picioarele. Lângă noi era şoferul microbusului cu care veniseră dinspre Oradea la Arad. Am avut o reacţie direct proporţională cu tâmpenia din capul meu şi „l-am informat” pe şofer că erau sub protecţia SRI, pentru că vorbisem cu un prieten de-al meu, ofiţer. S-a uitat la mine atât de lung, încât nici nu am simţit cum m-a pişcat secunda obraznică şi care îmi spunea zburdalnic cât de fraier sunt. El nu a râs de mine, dar mie îmi venea să îi cer o bombă atomică, în craterul căreia să mă ascund de ruşine. Mai târziu am aflat că era ofiţer al serviciilor secrete americane.
După ce a căzut al doilea turn, regizorul indian s-a întors spre mine scurt:
-Du-mă într-un loc de rugăciune, mi-a zis.
Oricum urma să viziteze Mănăstirea Gai, dar mult mai târziu. Am mers împreună cu microbusul la mănăstire. L-am dus direct la Bisericuţa din lemn, din curtea Mănăstirii. S-a oprit în uşă şi l-a rugat pe şofer să îi aducă ceva din maşină. Dintr-o sacoşă au ieşit, ca într-un ritual, trei obiecte: un fel de pieptar din sfoară împletită, pe care l-a îmbrăcat cu o evlavie care semăna cu aceea dinaintea unei împărtăşanii; o blană de lup (lupul fusese vânat chiar de el, pe la vârsta de 14 ani, iar asta îi conferea rolul de pavăză pentru tot restul vieţii vânătorului), pe care şi-a pus-o pe umeri; o pană, pe care şi-a aşezat-o în pletele brunete. Şi vulturul fusese prins de el, dar nu pentru a fi vânat, ci pentru a-i scoate acea pană din coadă. A intrat în bisericuţă şi a îngenuncheat în faţa altarului. Liniştea rugăciunilor lui m-a obligat să îl las singur în faţa lui Dumnezeu. După circa 30 de minute a ieşit şi mi-a spus sec:
-De azi lumea s-a schimbat. Răul va guverna multă vreme.
Seara era programată o cină oficială chiar la mănăstire, la invitaţia episcopului Timotei Seviciu, aşa că le-am propus să vizităm expoziţia permanentă de icoane vechi.
Le privea lung, pe fiecare, ca într-o revedere cu Divinitatea. Purta în continuare şi acel peiptar de sfoară, pe umeri blana de lup, iar în păr pana de vultur. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat de ce a vrut să aibă acea pană.
-Câţi apostoli a avut Isus? Doisprezece, nu? Ştii câte pene are vulturul în coadă? Treisprezece. Iar asta, din părul meu e a treisprezecea. Cea din mijloc şi cea mai mare.
-Cum de esti atât de convins că lumea s-a schimbat atât de brusc?
-Nu s-a schimbat brusc. Răul ne-a ademenit sufletul până ne-a cucerit. De exemplu, a făcut ca Pământul să se supere pe noi, oamenii. Vei vedea că se vor înmulţi cutremurele, furtunile vor fi tot mai puternice, inundaţiile tot mai extinse, iernile tot mai grele, iar verile tot mai secetoase. Toate astea şi pentru că, de exemplu, femeile nu îşi mai dau sângele pământului, ci îl aruncă la gunoi. Până şi sângele de la naştere se aruncă la gunoi. Cerul s-a supărat pe noi, pentru că nu îl mai privim. De azi ne vom duşmăni pentru totdeauna, între noi oamenii.
Seara, după cină, l-am condus la hotel. Toată lumea vorbea despre atentate.
-Iar au regizat-o americanii, ca să poată ataca Irakul, se auzea din două în două vorbe.
Au trecut nişte ani ani. Nu mai număr conflictele de pe mapamond, dar e suficient să spun că în Orientul Mijlociu crizele politică şi militară s-au agravat. În lume, criza economică, bancară şi financiară este abia la început. Furtunile? Cutremurele? Inundaţiile? Seceta?
Am văzut vreo patru documentare despre atentatele din 11 septembrie 2001. N-am aflat dacă au fost regizate sau nu. Şi?
Facebook Comments Box