Americanca
Şi-acum, când se întâmplă să trec pe centrul Aradului, pe lângă fostul magazin Sanitas, mă uit reflex spre locul unde se afla Casa Americancei: o vilişoară nu foarte mare, construită probabil pe la începutul anilor 70 într-o manieră pe-atunci modernă, cu faţada curbată în partea dreaptă şi fără acoperiş, tencuită într-un albastru cam prea intens ce făcea contrast cu bejurile şi griurile cuminţi din zonă, chiar dacă hudubaia era oarecum solitară, aşezată cumva în mijloc, şi nu pe o stradă anume, în rând cu celelalte. Împrejmuită cu un gard de fier vopsit în verde, sta tolănită într-o grădină minusculă, cu trandafiri căţărători, iarbă sălbăticită şi zorele.
Despre Americanca asta se spunea că, de fapt, ar fi fost româncă get-beget, ardeleancă dintr-un sat din apropiere născută peste Ocean dintr-un neam de români fugiţi pe vremea căutătorilor de aur şi că s-ar fi procopsit în SUA, de unde s-a întors deja bătrână, putred de bogată, gata să se restabilească acasă. O legendă urbană afirma chiar că s-ar fi prezentat la mahării de la Sfatul Popular, ocupanţii ceauşişti al impozantului palat alb ce adăposteşte astăzi primăria oraşului, şi ar fi întrebat cu cine trebuie să bată palma ca să cumpere edificiul. Ăia, se zice, ar fi rămas mască la auzul propunerii şi ar fi încercat din răsputeri să-i explice nebunei că pe-aci nu-i capitalism, că imobilul e proprietatea întregului popor şi că poporul nu vinde. Femeia, spun gurile rele, ar fi insistat că are bani destui şi că acolo vrea să-şi aibă rezidenţa, chiar vizavi de sediul Băncii Naţionale, şi că s-a lămurit greu că nu-şi poate realiza visul, în pofida dolăreilor în posesia cărora se afla.
Până la urmă, s-a resemnat cu vila albastră, iar mitul avuţiei sale fabuloase s-a spulberat şi el. Clevetitorii urbei încercau să încredinţeze pe toată lumea că Americanca fusese o amărâtă de taxatoare pe tramvai, sau vătmăniţă sau ceva, la Chicago sau la Miami, lucrurile nu erau foarte clare. Cert e că, până prin anii ’80, o puteai întâlni pe corso.
Nu era greu s-o remarci: avea peste 60 de ani şi un set inepuizabil de peruci de bună calitate, cu siguranţă Made in USA, ba cu păr lung, ba cu zulufi elastici care-i săltau în mers. Cea mai ridicolă dintre toate era cea platinată, cu codiţe împletite, care-i dădea aerul unei infante bătrâne, dar ei nici că-i păsa. Până la Sanitas sau la Alimentara din apropiere, singura unde găseai prune uscate în saci mari de cânepă, se încumeta să iasă şi-n capot, pe timpul verii. Iar capoatele ei erau şi ele de pomină: multicolore, cu flori galbene pe fond mov, sau roşii-cireaşă cu buline albe.
După ce ea a dispărut, i-a dispărut şi casa. Nu din prima. Mai întâi şi-a schimbat proprietarul, iar apoi a fost demolată. Oamenii locului fuseseră însă atât de obişnuiţi cu prezenţa ei albastră încât ar fi fost gata să jure c-a fost dărâmată într-o singură noapte, pe furiş. Îi duc dorul. Când eram copil o desenam adesea, cu creioane colorate, pe foile albe şi zgrunţuroase ale unui caiet special, cu scoarţe tari. În loc de acoperiş, îi puneam întotdeauna o claie de păr galben, cu cărare la mijloc şi două cozi atârnându-i de-o parte şi de alta a ferestrelor întotdeauna oblonite…
CODRINA DIANA TOMOV