Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.

Europa subt Coronavirus Viteazul

Situaţia riscă să devină volatilă. Între sistemul de sănătate încă NE-intrat în criză sanitară dar complet paralizat funcţional de mai bine de 2 zile, între drama socială care se joacă în spatele perdelelor de la domiciliu, strechea politică de la Bucureşti, drama umanitară care va urma odată cu evoluţia epidemiei şi primele (sute, mii!) cazuri de oameni care vor muri sufocaţi în şi pe lângă spitale, panica, stresul şi foamea indivizilor nu vor putea fi conţinute de preţul prohibitiv al unei amenzi emise de către organul reprezentativ al unei autorităţi diluate, într-o monedă care -între timp- nu (mai) re/prezintă valoare.

De aceea e important să respectaţi **cu stricteţe** carantina. Problema nu e mortalitatea virusului, pentru că nu e „chiar atât de mortal”. Problema e rata de infecţie care duce la un număr covârşitor de bolnavi într-un termen foarte scurt de timp. Dacă pe timp normal, spitalele dispun –să zicem- de un număr X de paturi disponibile (capacitate de preluare înspre tratament) problema e să nu se prezinte preţ de câteva zile de-a rândul un număr de X+10 pacienţi cotidian pentru că, pur-şi-simplu, chiar dacă nu sunt „atât de” bolnavi oamenii ăia, n-ai ce face fiindcă n-ai unde şi cum să-i ţii. Ideea carantinei deci, este „aplatizarea curbei” (ţinerea sub control a numărului de infecţii noi): atâta timp cât numărul de oameni de tratat este mai mic sau egal cu numărul de paturi, e ok.

Este crucial deci, într-o ţară cu posibilităţile României, să se menţină sub control ferm şi absolut acest aspect. Nu uita o clipă că „noi” înseamnă EU iar dacă ţi-ar plăcea şi ţie să dormi liniştit, caută doar să nu jenezi, la rândul tău, somnul altuia. Faptul că pe tine nu te deranjează când ceilalţi se apropie de tine (pentru a interacţiona sau nu) nu înseamnă că şi ceilalţi sunt la fel. Iar faptul că nu te opresc pe stradă ca să-ţi spună treaba asta s-ar putea să fie nu doar din frică, indiferenţă ori ignoranţă ci din pudicitate, politeţe sau respect. În fond… live & let die.

Vom vedea cu toţii, peste câteva zile (AMT 14), care va fi rezultanta interacţiunilor vieţilor noastre. Ca în experimentul fantei duble, suma potenţialuli netrăit (viitor) al vieţilor noastre este pe cale de a interfera, deznodământul însă putând fi cunoscut doar în momentul observării (având -prin excelenţă- de-a pururi loc [doar] în prezent), prin traiul propriu-zis.

Între timp, la UE, suntem în plină tragedie a bunurilor de uz comun. Datorită naturii uniunii (putere normativă), era evident de multă vreme deja că la prima criză serioasă se va ajunge în acest impas. Iată aşadar cum şi de ce la nevoie prietenul dispare şi te regăseşti singur a gestiona repercusiunile locale ale unui fenomen global, realmente o furtună în găleata ta cu apă.

Datorită lipsei unei constituţii europene şi a mijloacelor fizice necesare pentru a gestiona implicaţiile concrete ale fenomenelor de orice natură, a unui sistem de inter/acţiune care să se declanşeze imediat şi de manieră automată în cazul catastrofelor sau al ameninţărilor care depăşesc un anume prag de risc, am ajuns ieri, în cadrul Uniunii Europeene, la disensiuni publice în plină pandemie…

Drept soluţie pentru criza economică a fost propusă emiterea de obligaţiuni europeene ceea ce ar permite ţărilor membre să se îndatoreze la nivel naţional la o dobândă (ceva mai) avantajoasă. Concret, marşând pe încrederea pe care o reprezintă economia germană pe plan mondial, ceilalţi membri ar putea profita. Practic, asta ar însemna o dobândă ceva mai ridicată pentru Germania (faţă de ce are acum) şi o dobândă (ceva) mai scăzută pentru cei care sunt la ananghie. Volume (relativ) mici, dar reale.

Dacă doamna Merkel a spus public „nu” (cu intenţia mai mult sau mai puţin vădită de a-şi extinde [şi] mai mult controlul asupra principalei sale pieţe de desfacere, si anume uniunea [60%+ din exporturile nemţeşti!]) ceilalţi chibiţi (Olanda, căreia uniunea i-a dat posibilitatea să controleze tot traficul [dubios?] de pe teritoriu, şi Finlanda (WtF?) etc. [se ştiu ei care {Austria, să nu uit Austria}]) ar face bine să ia în considerare faptul că poate nu e momentul să rateze o oportunitate ideală de a se abţine de la declaraţii & luări de poziţie (oricare ar fi ele) mai mult sau mai puţin vehemente.

Ce mă deranjează însă cel mai mult sunt declaraţiile şi modul subversiv de acţiune ale unor interese prin intermediul aparatului oficial ( https://www.defenseromania.ro/agentia-suedeza-de-informatii-pandemia-exemplu-clasic-al-modului-in-care-puteri-straine-incearca-sa-influenteze-cetatenii_602283.html )

Modalitatea (divide et impera) este bine cunoscută: alipirea de etichete (bolşevic ŞI nazist, lol, plm) mai mult sau mai puţin absurde pentru a induce o stare de dezorientare mentală cu menirea interferării directe şi imediate asupra capacităţii cognitive cu scopul de a reduce &/ întrerupe pe cât de mult cu putinţă orice dezbatere. Astfel de tertipuri, gen „Ivan Turbincă” (aka- eşti omul ruşilor [„ţii cu ursul”, după cum e cunoscută treaba în popor]) sau catalogarea drept extremist deîndată ce un dezacord este exprimat- defavorizează sinceritatea, dezbaterea pragmatică şi critica (necesară &) constructivă. Este o acţiune dezbinatoare, polarizatoare, care împinge omul în abordarea realităţii din perspectiva diferenţelor: cine nu e cu noi e împotriva noastră, cine nu vorbeşte aceeaşi limbă, cine nu are aceeaşi culoare şamd. „Politică identitară” este sintagma folosită pentru a evidenţia aceste practici toxice. Atenţie la neatenţie, nu vă lăsaţi prinşi (inutil) în capcane.

Citeam zilele astea despre cortexul reptilian & modul în care se produc senzaţiile primare în creier (panica, pulsiunea), modul în care sunt transmise în ceilalţi centri nervoşi şi re/interpretarea care are loc în timp ce se petrec toate aceste lucruri. Modul în care percepem propriile simţiri este fascinant. Mai citeam, de asemenea, despre marile suferinţe ale umanităţii, dramele care au avut loc şi modurile în care oamenii (Etty Hillesum) au fost constânşi a le face faţă. Şi mai citeam despre experienţele Patriciei Serin. Am convingerea intimă că undeva profund universul caută să ne spună ceva. Iar nu existenţa unui mesaj oarecare sau a presupusului său înţeles mă fascinează ci existenţa efortului de a exprima acest mesaj (fenomen emergent?)

Aceste aspecte îmi împing gândul spre reala posibilitate de exploatare a (aşa-zisei) energie de punct zero: atunci când un potenţial concret se manifestă între două obiecte infinitezimal îndepărtate unul de celălat astfel încât între ele nu poate exista nici o particulă materială dar care (obiecte) nu sunt, totuşi, lipite. Ca în principiul lui Arhimede, întregul univers apasă aceste obiecte să se împreuneze, presiune care (cel puţin teoretic [dar deocamdată {practic} nu]) poate fi exploatată. Să fie asta deci suferinţa, scrâşnetul materiei, care ascunde iubirea absolută, faptul că universul foloseşte energia viitorului pentru a materializa prezentul?

 

darie pop, paris

Facebook Comments

Leave a Reply