Ovidiu Balint

Ovidiu Balint

am uitat chestia aia faină. ai spus tu ceva.
Featured Image

Facebook, take #2

Facebook, take #2
mea culpa

http://www.anthologia.ro/#2020-05-21

După 1392 de ore de carantină, astăzi am plecat la drum. La ieşirea din oraş, în mijlocul şoselei, văd un porumbel care se zbătea să tragă alt porumbel accidentat din drum. Frânez. Lumea mă claxonează. Ambuteiajele pariziene au revenit la normal, precum şi temperamentul uzual al celor de la volan.

Facebook is about sharing. Partajarea experienţelor, idei, gânduri, trăiri etc. Puţini, din păcate, partajează majoritar conţinut creat, original, propriu, alegând varianta redifuzării (probabil din facilitate) ceea ce duce, invariabil, la o cacofonie de mesaje, unele de râs, talmeş-balmeş peste altele de plâns, unele cu tentă informativă, altele vădit manipulative. M-a frapat, de ziua Europei, 9 mai, numărul de tâmpenii conspirative apărute în feed-ul FB. De-a lungul zilei, 2 (două!!) mesaje legate de şi/sau pro-Europa am văzut trecând. În rest,… WoW! Conspiraţii de proastă calitate, rupte… nici măcar dintr-un film comunist, ceva asemănător cu grafica făcută-n Paint pe un Windows 3.1

Părerea mea e că tâmpenia are o sursă controlată, mi se pare foarte puţin probabil ca-n 24h crono să dispară chestiile astea (după cum au şi făcut-o, a 2a zi revenind „calmul” precedent) la fel din senin cum au venit. Politică de joasă speţă, zgomot, dar care şi-a atins scopul: ne-discutarea despre ceea ce doare & interesează cu adevărat. Cui foloseşte? Iată prima întrebare pe care orice fiinţă raţională ar trebui să şi-o pună. Am mai observat, de asemenea, în cazul celor implicaţi făţiş politic, haita de chibiţi care-i urmează peste tot cu scopul de a agresa din toate direcţiile orice punct de vedere diferit, independent de validitatea acestuia.

Dar, cum ziceam (în articolul anterior), am experienţă în comunicarea scrisă şi digitală, mai bine de 20 ani. Şi totuşi, pentru că-s om, nu maşină, în anumite circumstanţe / situaţii / stări, nu exprim fără ambiguitate gândul pe care îl am sau surprind inexact intenţia iniţială. Mi s-a întâmplat, de-a lungul anilor, mai ales pe telefon (SMS & co.) să spun una şi să se înţeleagă cu totul altceva. Se întâmplă, de asemenea, când cel care citeşte mesajul, dac-o face pe telefon, datorită spaţiului redus al afişajului (şi a destinaţiei aparatului) să aibă tendinţă expeditivă de a crede c-a-nţeles.

Dpdv psihologic, fenomenul e explicabil prin „viziunea tunelară”, focalizarea doar pe anumite sintagme în cadrul textului şi citirea expeditivă, în diagonală. Ceea ce mi s-a întâmplat mie însă, zilele trecute, nu e din acest motiv. Mă grăbeam să urc la volan, parcat într-o zonă în care amenzile sunt cât sunt (nu anodine) şi dau reply ca şi când aş vorbi. Desigur, dacă interlocutorul ar fi auzit tonul expresiei sau mi-ar fi putut observa mimica în timp ce vorbeam, treaba ar fi rămas simplă. Dar n-a fost să fie, aşa că o cam dădui cu bâta-n baltă. M-am tot gândit, mai bine de 6h unde-oi fi greşit, care-o fi fost factorul declanşator, oare chiar aşa de rău am fost?

Adevărul e că, o expresie expeditivă şi ambiguă duce, la prima citire, cu gândul la zeflemea. Iar dacă cel ce-o primeşte nu are reculul (sau dispoziţia) necesar pentru re-interpretare, rezultatul… ei bine, duce la scântei. Apă sub pod pe acum, important e mecanismul. Şi sunt convins că în majoritatea discuţiilor aprinse (politică, sport, religie) care au loc în scris în timp real acest aspect dăunează dialogului. Tendinţa omenească de a raporta invariabil la sine în cadrul interacţiunii este aspect important al firii. În primul rând, e nevoie de un anume interes care necesită un anume temperament pentru a fi tentat a se lansa într-o astfel de discuţie. Iar nesiguranţa (din lipsă de informaţie completă, în general) unui participant e suficientă pentru a escalada sensul activ înspre insultă. Mai ales când remarca e făcută în jurul unui subiect banal dar identitar. Cu atât mai uşor de omis importanţa subiectivă acordată de către celălalt, pentru că e vorba despre un lucru comun, obişnuit. Cu atât mai agasant pentru cel ce recepţionează cu cât celălalt ignoră / nu percepe importanţa pe care tu i-o acorzi.

Aceste aspecte, nuanţe, nu sunt uşor de identificat într-o discuţie cordială. Şi sunt foarte uşor ignorate într-una pe Facebook. Ăsta e, în general, preţul vieţii şi al experienţei. Nu trăim singuri, iar când luăm zilnic autobuzul, oricâtă grijă vom avea, mai degrabă sau mai târziu vom călca şi vom fi călcaţi pe picioare. Sunt unul dintre aceia care spun pardon şi trec mai departe. Care, când sunt călcat zâmbesc cu înţelegere şi caut să fac loc. Nu citesc ziarul răsfirat în plină hărmălaie, nu mă opresc în uşi şi am oroare de ăia care nu pierd o ocazie să se erijeze-n victime, de parcă le-ai fi furat ghiulu’ de pe mână sau peace-maker-ul de pe cord. Trăim toţi în aceeaşi generaţie de oameni vii în acest moment pe planetă. Ne-am născut şi vom muri (mai mult sau mai puţin) împreună. Şi n-am să-i cer lui Musk să mă trimită-n spaţiu-ntr-un roadster roşu costumat în dummie. După toate acestea… cine n-are loc de mine, să trăiască înghesuit!

 

darie pop, paris

Facebook Comments