Flash-uri din vremi de pandemie / Săptămâna I

Acolo, dincolo

Fiecare dintre noi (vorbesc despre generația mea) păstrează în suflet chipul unei profesoare unice. (Un ultim sondaj indică, drept modele pentru elevii de astăzi, vedete TV, părinți, sportivi și abia pe ultimul loc profesorii). Pentru mine, inegalabila profesoară de limba română Zenobia Pristoleanu a fost modelul. Excelent pregătită profesional, generoasă, altruistă, ambițioasă, un om de mare caracter. Am pomenit-o în volumul „Miscelanea”. Am vrut să-i dedic o carte. O voi face, deși… Mi-e greu s-o spun, mi-e greu să scriu. Profesoara mea nu mai este. S-a stins pe neașteptate, în mijloc de martie, găsindu-mă nepregătită pentru despărțire. Cum nepregătiți erau toți cei care au condus-o pe ultimul ei drum.

Nu mi-a dat niciun semn de plecare. Părea că găsise elixirul tinereții nesfârșite. Nu întâmplător, în octombrie, anul trecut, de ziua ei, scriam că „umbra toamnei nu reușește să-i tulbure privirea în care se citesc dulci amintiri și nebănuite promisiuni; vârsta nu poate să-nțeleagă că același suflet însetează după iubire…”. Citea, scria, conversa, coresponda (cu prieteni din Italia, Olanda, Japonia), se bucura de viață. Îmi dădea zilnic telefoane, ne vedeam sâmbătă de sâmbătă și nu numai. De la ea primeam (lucru rar acum!) și câte-o carte în dar. Îi plăcea să dăruiască, să facă prietenilor câte-o bucurie. Mi-era profesoară, mi-era prietenă. Era o bucurie.

Și-a luat rămas bun de la prieteni, foști elevi, neamuri, consăteni în biserica din Covăsânț și în cimitirul din deal. Nepoții au înmormântat-o în satul natal al părinților și al apostolatului ei. Satul care-i datorează enorm: generații de elevi (mulți intelectuali!), întâlniri cu oameni de cultură, fapte, idei, renume. Și-a ,,creat” satul, l-a eliberat de complexe, l-a ajutat să crească. S-a întors acasă, acolo unde inima ei mereu a rămas. Eu, eu voi încerca să probez aforismul: „Prietenii sunt aproape atunci când sunt departe, sunt bogați atunci când sunt săraci, puternici sunt când sunt slabi, și – lucru și mai greu de înțeles – trăiesc și după ce au murit, atât e de mare pomenirea, atât de vie memoria, atât de acută durerea…”. Așa făcea și ea când se raporta la părinții ei, la părinții mei, la morții noștri. Acum conversează, rememorează întâmplări, le dă vești despre noi. Cu noi și cu ei își trăiește din plin ne-murirea.

Acolo, dincolo
              Zenobiei


Acolo, dincolo, când ai ajuns
i-ai strâns pe toți în jurul tău
ș
i Doamne, cum v-ați bucurat!
Tu le-ai dus vești despre mine
Ce frumos am crescut, ce vin
s-a mai bătut, vărsând o
picătură pentru noi, cei morți.
Ce impresii ați mai schimbat,
Câte amintiri, câte vieți.
Tata, pesemne, te-a rugat
să-mi spui “Ai grijă de casă,
de aer, ajută-i pe cei răi”.
Cred că nu ești tristă, ești aici și acolo cu noi
Durerea n-a trecut încă, dar
i-am găsit leacul. Ți-am scris o carte.
Tocmai ți-o trimit pe nisip,
pe nisipul care va aluneca
încet, încet spre tine…

Acolo, dincolo.

Lucia Cuciureanu

 

Facebook Comments