Excursie prin limba română din Ţara Moţilor

Când nu e ridicol sau periculos, naţionalismul exacerbat este amuzant. Pentru că scoate la iveală ori lispa de informare a celui care îl invocă (asta ca să nu îi spun incultura), ori pur şi simplu stupizenia posesorului de naţionalism pur. O discuţie ancorată în naţionalismul pur este cu atât mai ilară în Europa, ştiut fiind amestecul de popoare şi limbi vorbite, dar, mai ales, ştiute fiind influenţele pe care le-au avut unele culturi ale unor popoare faţă de ale altora. Aşa cum, de pildă, francezii nu au nimic în comun cu galii, iar italienii nu prea au multe în comun cu romanii, prietenul Notaros (care tocmai îşi dă un doctorat ce cuprinde această temă) mi-a atras atenţia că primele 20 de nume de familie cel mai des întâlnite la maghiari definesc, de altfel, o naţionalitate: rusul, românul, croatul, slovacul, italianul etc., într-o ordine aleatoare. Cam toate naţiile europene au foarte puţine nume etnice de famile. Şi atunci, nu e hazliu să invoci un naţionalism pur?
Pornind de la acest considerent, l-am rugat pe alt prieten de-al meu, Virgil Iuga, să mă ducă într-o vizită imaginară tocmai în Ţara Moţilor, în comuna lui natală Vârfurile. Unde altundeva puteam verifica naţionalismul pur al limbii române vorbită de ţărani, la ei acasă, dacă nu în zona de unde a pornit Avrămuţ Iancu? Prima corecţie pe care mi-a aplicat-o Virgil a fost să îmi spună că numele corect al comunei este Ciuci.
Deci, haideţi să petrecem o zi de iarnă, în comuna Ciuci, la tatăl lui Virgil (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), Sentiuţ a lu’ Anişcuţa.
Gimineaţa, pă la şinşi, oamenii dân casă să scoală, să duc la văiling, iau canta cu apă, îi scot fideu’, umple văilingu’, după care să spală pă faţă cu sopon. Să şterg cu ştergura, după care să-mbracă cu izmene, cioareci, chimeşe şi laibăr. În picioare îşi pun obdiele şi să-nalţă cu boconci. După aia să scoală muierile, să spală şi ele şi după ce să-mbracă îşi pun zadia şi năframa. Până ce oamenii să duc la iştălău să deie dă mâncare la marhe şi la iosag, şi la coteţe să le deie să mânşe la hoară, muierile să bagă în şpaiţ să taie un dărab dă clisă cu şoancă. Păntru’ că-i iarnă, oamenii nu pot scoate caii dân îştălău ca să să ducă în tăleghi să lucre cu ei. Aşa că mai trag nişte cucuruz dân cotarcă, îl coată să vadă dacă nu-i mâncat dă chiţcani, şi le mai ţâpă nişte boabe la hoară. Să uită pân ogreadă să vadă ce-i cu pupii dă tulei, după aia să duc să să baje în casă. Trec pân ocol, dăşchid roştieiu’, intră în târnaţ şi după aia în cuptorişte. Muierile dăşchid credenţu’, scot nişte blide, întind măsăriţa pă meşi şi îi aşteaptă pă oameni să vină să mânşe. Lângă clisa cu şeapă, muierile mai pun nişte lapte covăsât şi nişte zămătişă. Oaminii vin cu lemnele tăiete, le bagă în şporhert şi aprind focu’ cu fotoghin. Până ce oaminii mâncă, cu brişca, muierile trag firhangurile, dăşchid obloacele în casă, ca să intre levedeu’ proaspăt. După ce gată dă mâncat, oaminii să duc înăpoi la iştălău să rânească la iosag, iară muierile să apucă dă trebăluit pân casă. Care să apucă dă ştricuit flănele şi ştrinfi, care să pun să piclăzască lipidee, o’ hanie. Altele, care îs socăriţe bune să apucă să facă dă mâncare. Numa’ le vezi că scot laboşele şi lăboşiţele dân credenţ. Apoi curăţă croampele, scot curechiul dân ciubere şi să apucă să facă zamă dă croampe cu rântaş şi curechi cu carne şi cu piparcă. Oaminii îşi curăţă boconcii dă imală cu o brâncă dă şuşoarcă, după care să curăţă dă pihe, să ferchezuiesc ca să margă la birt. Înainte să pleşe, fără să vadă muierile, scot banii dă la strujac. Bine’nţăles că până la birt tre’ să să oprască şi pă la bold să cumpere neşte pită şi oloi. La birt, oaminii să-tâlnesc cu şogorii şi cu hoverii, să brâncălesc şi să pun pă la meşi, ca să vină birtăşiţa cu uiejile, să le toarne cu tolceru’ nişte jinars în pohare. Un deţ, o’ un feldeţ la fiecare. Nu trece multă vreme, şi după ce s-apucă unu’ să cânşe la hidiede, care să joacă filcău, care să duc să joace cugle. Sara, oaminii vin acasă, să dăscalţă dă boconci, îşi scot obdielele cu damf, le pun la uscat pă şporhert. Să dăzbracă şi să-tinde pă mădraţ, s-acoperă cu o procoviţă şi cu o dună şi să culcă. Asta o cam fost, tătă zâua, după care Virgil mi-o zâs să scriu articolul ăsta cu ţeruza.
Mie mi-a plăcut excursia asta imaginară în Ţara Moţilor. Nu m-am întâlnit cu Avram Iancu, dar sunt sigur că s-ar fi amuzat şi el de câte cuvinte foarte uzuale folosesc moţii fără să le pese că majoritatea provine din limba maghiară sau limba germană. Ba, chiar le place să vorbească în graiul lor. Românii care posedă naţionalismul puritan sunt pe la oraş. Prin birturi.
Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com