Toni Erdmann sau când se mai întoarce o viaţă?

Ce-i cu Toni Erdmann, ăsta, de merită premii? Filmul german n-a coborât recent de pe peliculă în sala de cinema. Era demult printre noi, dar industria cinematografică a fost cucerită de efectele americane, iar gustul spectatorului a ajuns să depindă pavlovian de o poveste de la Hollywood. A fost chiar o obligaţie a europenilor stipulată în Planul Marshall, de promovare a filmului american, în detrimentul celui european. Însă, asta e o altă discuţie.
Am citit câteva cronici, înainte să văd filmul, şi m-a enervat banalitatea în jurul căreia se învârteau. De-aia am devenit curios. Cum, o poveste banală să fie demnă de atâtea onoruri? Ziceau cam toţi că e vorba despre un tată boem, care îi face o vizită inopinată fiicei lui implicată într-un proiect important. Abia după ce am văzut filmul am înţeles de ce li se părea o poveste atât de banală: findcă nu făceau parte din lumea lui Toni Erdmann.

Toni Erdmannn începe ca un film cineverite. O cameră pe umărul unui operator care abia aşteaptă să vadă ce se întâmplă după ce se deschide o uşă. Din spatele uşii se revarsă umor, bucuria clipei trăite, ba chiar ironia faţă de cel care nu înţelegea rostul pentru care livra un colet banal. Filmul este, de altfel, construit în jurul acestei idei, de bucurie a vieţii, poate chiar cu regretul unor momente de care n-ai ştiut să te bucuri.
Personajul interpretat de Peter Simonischek nu e deloc un boem. E un profesor dedicat, căruia îi place umorul, şi chiar are umor, îi place viaţa, şi chiar ştie să o trăiască, inclusiv din micile bucurii. Aparent ironizează tot ce îl înconjoară, inclusiv propria persoană, uzând de o proteză cu dinţi proeminenţi, ca şi cum nu l-ar satisface dantura lui firească. De fapt, încearcă să îi scoată pe toţi din acel firesc plictisitor, începând cu mama lui căruia îi spune că s-a angajat la un azil unde ajută oameni ca să moară. Fiicei (Sandra Huller) îi spune că şi-a angajat o altă fiică. Conradi (Peter Simonischek) aduce umor şi viaţă într-o lume ocupată cu nimic! Într-o lume care nu-i aparţine şi care nu vrea să-l înţeleagă. La un moment dat o şi întreabă pe fiica lui: Pentru ce vrei tu să trăieşti?

Filmul uzează mult de tehnica cineverite-ului, cu planuri generale, imagine în mişcare, făcându-te să te simţi martor la ce se întâmplă pe ecran. Montajul reuşeşte să pună firul poveştii pe torsul unui scenariu excepţional. Accentele sunt coloana vertebrală a filmului. O aventură amoroasă e dusă în desuetul unei masturbări masculine demonstrative pe o prăjitură, o discuţie aparent crucială e întreruptă de un vânt stomacal eliberat victorios, până şi ospitalitatea românească e scoasă în evidenţă când personajul principal e invitat să îşi facă nevoile într-un closet înghesuit în locul unei intimităţi oferite de o grădină plină cu buruieni. Fiica are foarte multe apariţii sexy, cu excepţia celei în care ar trebui să facă dragoste.

De fapt, filmul e povestea întâlnirii dintre un tată şi o fiică, întâlnire pe care tatăl şi-ar dori să o înlocuiască cu o viaţă netrăită. Adică ajung să se cunoască reciproc. Aşa cum sunt, nu aşa cum şi-ar fi dorit fiecare să fie.
Toni Erdmann le întoarce tuturor viaţa cu susul în jos. Cu mult umor. Finalul e uşor previzibil, dar îţi inoculează o întrebare fără răspuns: se mai întoarce Toni Erdmann?
Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com