(afirmaţia din titlu este preluată dintr-o şedinţă a Partidului Comunist Român)
Dimineaţa a fost banală. Câinele Aki a căscat ca de obicei, de vreo trei ori, dându-mi de înţeles că e ora de trezire. Buimac, îmbrac treningul, căciula, geaca, iau lesa, îi pun lesa, deschid uşa, iese câinele cu mine, închid uşa şi dau cu ochii mijiţi de frigul de-afară. Mă salută vreo doi trecători, pe care mă fac că nu-i văd, ca să mi se pară mie că nu m-au văzut cum mă împleticesc de somn. Îmi sună telefonul. De ce naiba l-am luat cu mine? Câinele se opreşte la un pom, ridică piciorul drept din spate şi se răzgândeşte. Miroase scoarţa copacului şi pleacă smucindu-mi mâna. Ceva nu-i mirosea a bine. Vreunul mai tare, îmi zic…
-Da, vă rog…, răspund cu o voce atât de spartă, încât câinele Aki şi-a ascuns privirea sub urechi.
-Ştiu că este cam dimineaţă, dar e urgent! Generalul Stănculescu sunt! Tovarăşul Nicolae Ceauşescu ar dori să participe la un talk-show în direct, legat de criza prin care trece România, acum după scandalul ăsta cu ordonaţa ghinionului.
Câinele se opreşte la un stâlp. Eu, la fel de mut ca stâlpul, stau. Înfipt cu urechea în difuzorul telefonului.
-Alo…, zic aşa ca să încerc să verific dacă trăiesc.
-Hai, tovarăşe, că nu visezi!
-Dom’le, îmi sare ţandăra ca dintr-un neam de topor, Ceauşescu a murit!
-Aia cred idioţii ăştia de se schimbă pe la putere. E cu mine în Insulele Cayman. Aici ne-au lăsat ăştia fără o leţcaie, după ce le-am dat conturile pe mână. Ne-au rămas doar bani de telefon.
-Dar eu nu lucrez la nici o televiziune, ca să pot să…
-Lasă, tovarăşe, de asta ne ocupăm noi. ‚Mneata vorbeşte că este cine să ne-asculte, iar stenograma va apărea la toate televiziunile.
-Păi, şi pe cine să invit la discuţie?, intru eu în jocul matinal al sorţii.
-Tovarăşe Balint, cheamă-i pe ăia de la PSD, pe ăia de la Opoziţie, de la PNL, de la USR, pe ăia de la televiziuni, cheamă-i pe ăia de la Facebook, pe protestatari, pe prietenii tăi, dacă mai ai şi nu uita de Iohannis… Oşteni, popor, mulţime aducem noi. Pentru fundal, ştiţi cum e, tovarăşe.
-Şi cum să-i chem pe toţi?
-Sună-i şi stabilim noi legăturile.
-Din Insulele Cayman?
-Pui cam multe întrebări, tovarăşe.
-Şi ce să-i întreb?
-Întreabă-i de bani, de democraţie, de putere, de alegeri… de ce vrei dumneata. De fapt, ştii ce? O să te sune ei să îi întrebi!
-Toţi?
-Da, ne ocupăm noi! Tovarăşul Nicolae Ceauşescu tocmai a încuviinţat din cap.
Câinele se aşezase demult în poziţia câinelui şi mă privea ca şi cum eu l-aş fi privit pe el lung şi tâmp. Abia se târăsc vreo trei secunde prin faţa vieţii mele, căci sună telefonul.
-De la Opoziţei suntem. Tovarăşul Stănculescu şi Tovarăşul secretar general Ceauşescu ne-au spus să vă sunăm să intrăm în direct.
-De la care Opoziţie, apuc eu o bâlbâială.
-Contează? ,mi-o retează vocea. Ce doriţi să ne întrebaţi?
-Zicea tovarăşul să vă întreb ceva de bani, de… alegeri, de…
-Du-te-n pizda mă-tii cu întrebările tale cu tot! Să ne-o sugi la toţi! PSD-istu’ pulii!
Huooooo… se aude în fundal.
Ocupat. Telefonul era ocupat, nu eu. Închid. Sună iar telefonul.
-De la PSD suntem. To’aşu Stănculescu şi to’aşu Ceauşescu a zis să vă sunăm şi să intrăm în direct. Ce întrebări aveţi?
-Mi s-a zis să vă întreb de nişte bani, de nişte democraţie, de ceva putere…
-Alo… Nu se-aude! Ce doriţi? Conform celor stabilite de comun acord cu Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, putem să vă asigurăm că totul este sub control. Se-ntrerupe…
-Ce control? Pe cine controlaţi?
-Alo… nu se-aude, noi ne refeream la bani, la democraţie, la putere…
-Păi, şi eu, de-aia v-am întrebat!
-Du-te-n pizda mă-tii de surd!
Huoooo… se aude în fundal.
Ocupat. Ton de ocupat. Iar. Sună.
-…
-Aloo, cine sunteţi?, întreb cu o eschivă la o eventuală altă înjurătură.
-Alo, v-am sunat… ca să… vă sun. Iohannis sunt.
-De unde aveţi numărul meu de telefon?
-Nu pot să vă răspund la această întrebare.
-Dumneavoastră ce părere aveţi de această criză? Cine credeţi că a creat-o? Zicea tovarăşul Ceauşescu să vă întreb de nişte bani, de putere, de ceva democraţie…
-Ghinion, nu am răspuns la aceste întrebări. Românii mei sunt în stradă!
-Adică sunt atât de săraci încât au ajuns în stradă?
-Ghinion, nu înţelegeţi limba mea română!
-Este sau nu România într-o criză profundă?
-România mea este aici, cu mine, la Bruxelles!
-Şi atunci de ce m-aţi sunat?
-Ca să comunic ideile mele, româneşti. La revedere.
Huoooo… se aude în fundal.
-Alo, Zuckenberg la telefon. Mi s-a transmis din Insulele Cayman să vă sun în legătură cu criza din România. Am văzut şi la mine pe facebook că sunt multe înjurături, dar mi-a fost frică să le şterg, ca să nu mă şteargă românii de pe lista lor. Am văzut ceva la CNN, dar n-am înţeles mare lucru.
-Nici eu n-am înţeles. Zicea tovarăşul Nicolae Ceauşescu să vă întreb despre comunicare…
-Adevărul este că românii comunică foarte bine prin înjurături. Îmi plac înjurăturile românilor, blestemele sunt unice, iar ura românilor împotriva lor este splendidă. E mult mai cool decât la noi, în State. Una îmi place foarte mult, deşi nu ştiu ce înseamnă, dar am văzut că românilor le place să îşi spună unul altuia. Aşa că îţi spun şi eu ţie: Muie, Balint!
Huoooo… se aude în fundal.
Câinele era întins pe spate, adormit, cu organele genitale la vedere liberă.
-Alo, de la presă suntem! Zicea To’aşu Stănculescu şi To’aşu Ceauşescu să te sunăm. Ce pizda mă-tii vrei? Ai pile la şefi?
-Da’, nu eu v-am sunat! Şi eu sunt ziarist…
-Eşti ziarist o pulă! Ce pula mea să îţi spunem? Ce vrei să ştii tu, mă pulă, de banii noştri? Te mănâncă-n cur? Ce vrei să ştii tu de putere? Futu-ţi gura mă-tii de muie ce eşti!
Huooo… se aude în fundal.
Ocupat. Iar. Sună. Iar. Telefonul. Ca şi cum ar fi mai multe sonerii de la mai multe telefoane.
-Salut, muie! Ai fost ieri în piaţă?
-Alo, cine sunteţi?, încerc şi eu să mă răstesc.
-Băi, muie, răspunde, ai fost în piaţă? Protestatarii suntem.
-Nu.
-Şi atunci tu vrei să ne-întrebi pe noi despre democraţie, despre alegeri…?
-De unde aveţi numărul meu de telefon?
-L-am scos de la mă-ta din pizdă! Ce trebuia să suni tu în Insulele Cayman, să îl deranjezi pe şefu’? Să ne sugi pula la toţi, la lumina telefoanelor.
Huooo… se aude în fundal.
Ocupat. Închid. Sună iar.
-Salut, generalul Stănculescu sunt! Am auzit tot. Nu te-ai descurcat rău. Aşa-i la început.
-Cum, la început? Am şi eu spre 50 de ani… am fost şi eu la Revoluţie…
-Dacă aia a fost Revoluţie atunci şi Tovarăşul Ceauşescu e lângă mine, aici în Insulele Cayman. Iar din dilema asta n-o să poţi ieşi toată viaţa.
Huooo… Jos Ceauşescu! Jos comunismul!, mă trezesc eu strigând în gura mare. Zorii mijiseră deja, dar strigătul meu a despicat ceaţa dimineţii şi a ajuns şi la urechile unor trecători. Aveau nişte priviri înţelegătoare, ori cel puţin aşa mi s-a părut mie. Vreo doi au dus câte un deget la tâmplă, răsucindu-l. Ce-o fi vrând să spună? Câinele mă trăgea, ca şi cum el mă ducea la plimbare. Aşa că m-am lăsat dus, cu telefonul în mână, sunând ocupat.
Facebook Comments Box