Un Revelion cu Bonnie Tyler

Cum am ajuns cu invitaţia la Bonnie Tyler? Păi, în 2007, Rod Stewart tocmai îşi lansase al cincilea album din seria „Greatest american songs” şi cânta doar la Los Angeles şi Las Vegas, iar Eagles încă refuzau concerte în Europa, trimiţându-mi un respectuos refuz în două fraze. Sincer, nu mai ştiu cum am ajuns să trimitem invitaţia către celebra voce britanică. Dar, a răspuns afirmativ.

Contractul a fost mai mult decât lung şi pretenţios în solicitări. Începând cu paza şi protecţia din faţa uşii camerei, din hotelul în care era cazată, şi încheind cu feluri de mâncare sofisticate, ca pentru o noapte de Revelion. Avea să fie, până la urmă, prima întâlnire cu un artist de talie mondială, din care am învăţat ce înseamnă modestia, precum şi respectul şi bucuria cu care te întâlneşti cu semeni.

Ştiam că mă puteam baza pe nişte bucătari foarte buni. Aşa că, am propus şi mâncăruri şi preparate româneşti, pe lângă cele de pe listă. Impresarul american, stabilit în România de mai mulţi ani, n-a fost împotrivă. Tocmai fiindcă avea cunoştinţă de bucătăria românească.

Şi, de aici, a început aventura unei întâlniri memorabile.

În trupa care o însoţea pe Bonnie Tyler erau 27 de persoane. Din care mai mult de jumătate erau muzicieni.

După ce i-am cazat la hotelul din apropierea pieţei în care urma să cânte, primesc primul telefon. Cu prima problemă. Era patronul firmei de pază, cu care aveam contract.

-Ce-i baiu’?, întreb cu gândul, deja, la altă firmă de pază.

-Un tip l-a trimis la plimbare pe omul nostru care stătea în faţa uşii camerei de hotel, îmi spune Pavel, care îmi era şi prieten.

-Da’, cine-i tipul?

-Habar n-am, dar a insistat, până când omul meu a plecat.

-Păi, stai, măi Pavele, tu asculţi de orice idiot care trece pe holurile hotelului?

-Nu! Că a ieşit din camera artistei!

Numai la asta nu m-aş fi aşteptat, ca Bonnie Tyler să-şi fi găsit vreun drăguţ pe la Arad! Başca, şi bătăuş!

Sun impresarul.

-Stai liniştit!, îmi zice. E soţul ei!

-Bine, bine, dar după aia o să zici că nu am respectat contractul, fiindcă nu a a vut pază pe holul hotelului.

-N-o să zic! N-am ştiut că vine şi el. Chiar voiam să te sun, să ne întâlnim în barul hotelului cu soţul ei. Vrea să se întâlnească cu cineva din Arad.

Am zis că îşi bate joc de mine. Adică vine Bonnie Tyler la Arad, cu soţul ei, iar soţul ei are un prieten la Arad. Am intrat în barul hotelului ca un bou dus la jug. Râdeau amândoi, impresarul şi cu soţul artistei.

-Robert Sullivan, îmi întinde mâna un bărbat nu prea înalt, surâzând cumva complice.

-Vrea să ştie dacă mai locuieşte în Arad prietenul lui Ştefan Mureşan, îmi aruncă, peste masă, impresarul târnăcopul pentru coborârea mea în abisul neînţelegerii.

-Care Ştefan Mureşan?, bâlbâi eu o întrebare, de parcă aş fi cunoscut vreo cincizeci de oameni cu acelaşi nume.

-E judoka, îmi răspunde Robert Sullivan. M-am bătut cu el pe tatami.

Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată în locul unui bolovan aruncat într-o fântână. Eu aşa cădeam, şi cădeam, şi cădeam… în gol, când… cloamp! Şocul cu un alt hău. Rece şi adânc! Păi, era vecinul meu! Era banc? Adică soţul lui Bonnie Tyler a făcut judo şi a venit de la Londra cu soţia, ca să întrebe de vecinul şi prietenul meu, judoka Ştefan Mureşan, zis Muri?

-E prietenul şi vecinul meu, îngaim eu ceva. Îl sun acuma.

Până venea Muri, impresarul mi-a povestit că soţul artistei Bonnie Tyler era fost campion olimpic şi multiplu campion mondial la judo.

-Îţi dai seama că pot să am grijă de soţia mea şi singur, îmi râde prieteneşte în nas fostul campion olimpic.

L-am sunat şi pe celălalt prieten, patronul firmei de pază, un alt fost judoka şi îi relatez povestea. A zis că îmi bat joc de el, dar a venit la hotel.

Pentru prima zi, era deja prea mult. Mă simţeam ca într-un film.

În ziua concertului, în deschidere la Bonnie Tyler, adică înainte de ora 12,00, ar fi trebuit să cânte trupa Cargo, în care aveam alţi prieteni timişoreni şi arădeni. Câţiva consilieri de taină ai alesului urbei au hotărât inversarea ordinii intrării pe scenă. Cum, Bonnie Tyler să cânte în deschidere la Cargo? Da, mi se spune, fiindcă nu putem trece în noul an cu o femeie pe scenă! Trebuie să fie numai bărbaţi! Şi în casă, în noul an, e bine să îţi intre primul un bărbat, pentru că dacă îţi intră o femeie îţi poartă ghinion! Mi se spune. 

Aşa a început ziua concertului, Ajunul Anului Nou. N-am ştiut cum să-i explic nici impresarului, nici artistei Bonnie Tyler de ce va cânta înaintea trupei de deschidere. Să-i fi zis de vrăjitoare, de superstiţiile primarului? Am inventat o defecţiune tehnică, ce va putea fi rezolvată numai înaintea concertului. Adică am zis o tâmpenie, care s-a dus până în centrul Londrei şi a fugit înapoi la Arad, izbucnind în râs pe feţele artiştilor britanici, care mă priveau în ochi! Însă, nimeni nu a comentat nimic! Au zis că ei au semnat un contract şi că cel care îi plăteşte decide cât şi când vor cânta.

Bineînţeles că a trebuit să o dau jos de pe scenă pe Bonnie Tyler, înainte cu 15 minute de ora 12,00, dintre ani, ca să poată edilii să zică numărătoarea inversă. Într-un fel, s-a bucurat, fiindcă era foarte frig.

Mare parte dintre cei care eram la scenă, dintre organizatori, ne-am dus cu Bonnie Tyler şi cu muzicienii ei la restaurantul unde aveau masa rezervată pentru Revelion, situat foarte aproape de locul concertului. Era un restaurant pe Malul Mureşului, ce avea două nivele, cu vizibilitate între ele. Britanicii s-au aşezat la parter, iar noi, românii, la etaj.

În câteva minute a sosit noul an. Am cântat un “la mulţi ani”, am ciocnit cu toţii câte un pahar, am ieşit să vedem jocul de artificii… nimic deosebit. Au încercat să cânte şi britanicii lamulţianul nostru.

Pe când ziceam noi că Revelionul s-a cam dus, din cauza oboselii, adică după două ore de la urările noastre, îi văd pe muzicienii britanici că se ridică toţi în picioare, cer să se întrerupă muzica de ambient şi încep ei să cânte. Ne-am dat seama că era ora 12,00 după Greenwich. Eram la etaj, aşa că îi priveam de sus.

Şi au început să cânte „God save The Queen”! Cum sună interpretat de Bonnie Tyler, la doi paşi de tine? Şi de încă 10 muzicieni britanici?

Nu ştiu cum ne-am ridicat în picioare! Ca dintr-un resort! Împinşi din scaun de un respect nebănuit.

Am ascultat Imnul Marii Britanii în picioare. Ne-au îmbrăţişat ca pe nişte prieteni vechi.

Şi am încălecat pe prostia mea românească şi am plecat spre casă.

A fost un an bun, în care am intrat cu o femeie celebră, care m-a învăţat ce înseamnă modestia, prietenia şi mândria identităţii!

P.S. Cred că şi dacă venea Rod Stewart la Arad era bine! Două clipuri, aşa, de Anul Nou! La mulţi ani tuturor! Şi un an mai bun!

https://youtu.be/nPOy7TPjfkE