Era prin 2007, cred… Am ajuns noaptea la Helsinki, destul de târziu, undeva după miezul nopţii, aşa că nu am apucat să-mi înţeleg primele impresii. Ne aştepta la aeroport gazda noastră, actorul român David Kozma. Am urcat în autobuz. 3,60 euro era un drum până în centru. Mi s-a părut puţin cam scump. Abia după două zile am înţeles de ce Helsinki este catalogat ca fiind cel mai scump oraş din Europa. Bineînţeles că am trezit-o din somn pe soţia lui, Salla, şi ea actriţă. Nu ştiam în ce limbă să vorbim, dar m-am luminat rapid pentru că David ne-a prezentat în limba engleză. De altfel, aveam să constat a doua zi că oriunde, prin capitala Finlandei, pe stradă, în tramvai, pe vapor, cea mai vorbită limbă este engleza.
Dimineaţa ne-au lăsat să dormim. Ei au plecat la repetiţie. Era ultima zi înaintea avanpremierei specatcolului “Tot ce se dă“ după piesa lui Ioan Peter. De fapt, pentru asta ne-au şi invitat, să participăm la prima premieră în Finlanda a unui spectacol regizat după piesa unui dramaturg român. David şi cu un alt actor român, Romulus Chiciuc, s-au hotărânt să înfiinţeze o companie de teatru independentă, tocmai la Helsinki. Le-a plăcut piesa lui Pit. Vorbea tocmai despre români şi aventurile lor prin străinătăţuri, cu umor. Au găsit şi un centru cultural care să le agreeze proiectul. “Korjaamo“ înseamnă depou de tramvaie şi chiar ăsta a fost rolul clădirii la începutul secolului trecut. Directorul Centrului a preluat clădirea de la primăria oraşului, care nu-i mai găsea nici o utilitate. A făcut un muzeu al tramvaiului, o sală pentru editură, o sală de spectacole, o sală pentru expoziţii, un mic restaurant, o curte cu spaţii de joacă pentru copii, şi birouri pentru free-lanceri.
2
4
1.restaurantul Centrului Cultural
2.clădirea Centrului Cultural Korjaamo
3.de la stânga la dreapta: Ioan Peter, un actor din Norvegia, Romulus Chiciuc şi David, pe terasa Centrului Cultural
4.sala de spectacole a Centrului
5.directorul Centrului şi Muzeul Tramvaiului
Îl surprind plăcut când îi spun directorului Centrului Korjaamo că şi la Arad tramvaiul este cel mai utilizat mijloc de transport şi că am avut primul tramvai electric din Europa, care unea mai multe localităţi. Nu ştia. Am inventat repede o minciună că şi la noi s-a început amenajarea unui muzeu al tramvaiului.
Unde să mergem în prima zi? În centrul oraşului. Unde, în centrul oraşului? Nu ştiam exact, dar David ne-a spus să luăm un abonament pentru o zi şi că este o linie de tramvai care face turul oraşului exact prin punctele cele mai interesante. Linia 3. 6 euro un abonament. Prima oprire o facem la malul Mării Baltice.
Dăm peste un grup de tineri care beau câte o bere, vrând să fie feriţi de ochii curioşilor. Seara, am aflat de la David care sunt regulile pentru consumul de alcool în Finlanda. După ora 21,00 nu se mai servesc băuturi alcoolice pe terase sau în spaţii deschise. Dacă vreunui muşteriu îi vine cumva ideea să bea o bere după ora asta în faţa unui birt, patronului localului i se ridică licenţa pe loc, cu interzicerea desfăşurării activităţii. Dacă cineva este prins cu o sticlă desigilată pe stradă, şi dacă este într-o plasă, este reţinut pentru 24 de ore. Cu toate aceste restricţii, n-am înţeles cum de sunt atâţia oameni beţi pe străzi.
7 
6.piaţă centrală, pe malul Mării Baltice
7.chiftele şi cârnaţi din carne de ren, cu cartofi şi dulceaţă de afine
Am urcat din nou în tramvai şi ne-am oprit într-o piaţă centrală. Foamea a început să contribuie conştiincios la motivarea papilelor gustative care să ne îndemne să mâncăm ceva. În piaţă, zeci de tarabe, umbrele, corturi, terase improvizate, suveniruri, mâncare, haine, blănuri, fructe, legume, tablouri, căciuli tradiţionale, clopoţei, flori, sticlărie, porţelanuri. Şi multă curăţenie. Până în piaţă am tras cu ochiul la nişte preţuri, pe la câteva restaurante. Cel mai ieftin meniu era cam la 24 de euro. La terasele din piaţă un meniu era de cel puţin 10 euro. Diferenţa de preţ, dar şi mirosurile ne conving repede să ne aşezăm la o masă. Luăm chiftele şi cârnaţi din carne de ren cu cartofi prăjiţi şi dulceaţă de afine. O combinaţie cu care ştiam că nu ne vom mai întâlni prea des. Excepţional. Cel puţin trei gusturi diferite se amestecă în gură. Şi dulce, şi sărat, şi condimentat. Aruncând nişte priviri prinprejur, dăm peste un anunţ în faţa unei cofetării: pulla-1 euro. Ne umflă râsul şi nu ne vine să cerem aşa ceva. Doar suntem bărbaţi căsătoriţi, amândoi. Seara, David ne-a spus că este prăjitura tradiţională a finlandezilor. A doua zi am şi mâncat una, gândindu-ne că la noi propoziţia asta ar fi o înjurătură grobiană. E bună… prăjitura. De fapt o tradiţională prăjitură românească. La noi, în vestul ţării i se spune coardă cu nucă. Mă rog, la noi mai este şi cu mac. Prăjitura. 
…anunţul cu… pulla
şi… pulla
Şi, aşa cum stă bine oricărui proiect românesc, şi spectacolul pus în scenă de românii stabiliţi la Helsinki a avut binemeritata multitudine de peripeţii până a ieşit. Adică, ce s-au gândit cei doi actori? Că dacă au înfiinţat o companie de teatru privată, care se bucură de găzduirea unui centru cultural din Helsinki, de atenţia Primăriei capitalei finlandeze, iar piesa aleasă este una românească, ceea ce era o premieră pentru teatrul românesc, toate astea vor constitui suficiente argumente pentru a convinge Ambasada României că proiectul merită atenţie.
Dar, surpriza previzibilă a fost că cei de la Ambasada României la Helsinki nu erau interesaţi de proiectul românilor. De fapt, spiritul nostru de a fi atenţi la amănunte pentru a pierde cu nonşalanţă esenţialul a fost observat de cei doi actori chiar în curtea ambasadei noastre: în mijlocul curţii tocmai se defectase fântâna arteziană. Apa nu mai vroia să ţăşnească din gura deschisă a unui somon de piatră. Şi, tocmai erau aşteptaţi nişte musafiri pentru o petrecere oficială. Capacităţile noastre de adaptare a scos personalul ambasadei din impas, care nu a mai verificat cauza defecţiunii, ci a aplicat imediat soluţia tehnică universală “sârmă-ciocan-cleşte-daltă“. Prin urmare s-a luat un furtun din magazie, s-a spart coada peştelui de piatră, s-a introdus furtunul prin orificiul împotriva naturii şi s-a dat drumul la apă. Funcţiona. Apa ţăşnea din nou prin gura peştelui. Şi toată lumea călca pe furtunul ce traversa curtea până la fântână. La premiera spectacolului nu a venit nimeni de la ambasadă.
Seamănă cu fântâna din curtea Ambasadei, da’ aici peştele nu are furtun
La premieră a fost un succes neaşteptat de mare. Regia spectacolului ne-a surprins plăcut, deopotrivă, pe mine şi pe Pit (Ioan Peter). N-am fi crezut că textul său putea fi interpretat şi altfel decât a făcut-o la prima montare, la Arad şi la Cluj, regizorul Cris Nedea.
Piesa, “Tot ce se dă“, vorbeşte, cu umor despre peripeţiile unor români prin ţările europene, pe care le colindă în încercarea de a duce la bun sfârşit o afacere culturală (sic!). Publicul finlandez a prins ironia românească la “solidaritatea“ şi “întrajutorarea voluntară“ a românilor atunci când se află la bine şi la greu. S-a râs cu poftă şi s-a aplaudat frenetic.
La sfârşit, protagoniştii şi echipa de producţie ne-a luat din nou prin surprindere cu un obicei de care nu auzisem: îşi împărţeau între ei cadouri. Norocul nostru a fost că Pit a adus în geantă o pălincă de Maramureş, din zona lui natală. Ni s-a părut că s-au bucurat mai tare decât de celelalte cadouri.
Lui Pit îi tremura vocea. Emoţia bucuriei succesului îl sugruma, parcă. “Eu, când mă bucur, cânt!“, le-a zis tuturor. Şi a început să cânte. Două cântece de dragoste din Maramureş. Mie, versurile şi incantaţiile îmi dădeau o stare de înălţare. Îmi venea să strig că şi eu sânt român, ca şi Pit. Dar, bănuiam că nu vor înţelege mai nimic din însufleţirea acelor sunete şi acelor cuvinte. Greşit. Mai toţi aveau lacrimi în ochi. Pit reuşise să le transmită energia emoţiei lui. A trebuit să le traduc versurile în limba engleză. Aş vrea să vă aud cum traduceţi versurile lui Luca Onu:
Lererim şi leru-i ler,
Dumnezeu miroase-a cer
Aerul din noi, a fluturi
Şi zăpezile-a săruturi,
Ploile din noi, a vară
Şi genunchii tăi, a seară
Pit, cântând
A doua zi, după premieră, până să plecăm spre casă am mai avut timp de-o plimbare prin cea mai scumpă capitală europeană. Am ajuns lângă o clădire interesantă pe care scria ceva în limba suomi şi în suedeză şi pe uşa căreia intrau şi ieşeau oamenii ca într-o piaţă. Asta şi era. O hală de piaţă. Şi, ca în orice piaţă, de toate. Dar, felul cum erau prezentate şi mobilierul halei ne-a relaxat muşchiul care ţine maxilarul, provocându-ne o deschizătură involuntară a gurii. Mobilierul era numai din lemn masiv, sculptat. Se putea servi şi o cafea sau un ceai.
Hală de piaţă. Comentariile au rămas acolo
Am luat vaporul spre o insulă despre care amfitrionul nostru, David Kosma, ne-a spus că este foarte interesantă. Se numeşte Suomenlinna şi este la vre 25 de minute de centrul capitalei finlandeze, de mers cu un vaporaş.
Destinul insulei este destul de interesant. Până în anul 1917 a găzduit o cazarmă a Armatei Albe, a Imperiului Ţarist, Finlanda aflându-se sub dominaţia Rusiei ţariste. Revoluţia din octombrie 1917 i-a determinat pe ruşii sovietici, cei “roşii“, să îi abandoneze pur şi simplu pe compatrioţii lor “albi“ pe insula de lângă Helsinki. Finlandezii au cucerit imediat cazarma măcelărindu-i efectiv pe ruşii rămaşi fără soluţie de scăpare. Până după al doilea război mondial nu s-a mai întâmplat mare lucru pe insulă. Doar câteva clădiri au fost transformate în închisoare. În a doua jumătate a secolului XX i se căutau diverse întrebuinţări. Până când municipalitatea a avut ideea să o transforme într-un proiect cultural. Aşa s-a născut acolo un orăşel al artiştilor. Li s-au dat artiştilor locuinţe ieftine, spaţii pentru ateliere, asociaţiilor culturale li s-au acordat sedii, în clădirile cazarmei s-au amenajat muzee (Muzeul Militar, Muzeul Artei Contemporane şi Muzeul Jucăriilor), cluburi, ba chiar şi o închisoare deschisă (n-am înţeles care este regimul de detenţie, dar singura chestie care delimitează spaţiul închisorii este un gard din lemn, cu o placă pe care scrie că este interzis accesul persoanelor neautorizate.
Un loc foarte special l-am descoperit chiar la malul mării. Un mic muzeu al păpuşilor. Nu am fost niciodată captivat de păpuşi, dar când vezi vitrine întregi cu circa zece mii de păpuşi înăuntru, de la cele care aveau cel puţin o sută de ani, până la cele moderne, nu poţi să nu fii impresionat. Nici de prăjituri nu sunt eu prea încântat, dar în cafeneaua interioară care avea atâta farmec al copilăriei nu m-am putut răbda sa nu mănânc una. Cu afine, parcă… Patroana muzeului ne-a spus că mama ei a început să colecţionaze păpuşi, iar ea a continuat tradiţia.
Preţ de 5 minute distanţă, de mers pe jos, chiar lângă locul de andocare a vaporaşului ce urma să ne ducă înapoi, într-o altă aripă a fostei cazărmi era amenajată o galerie expoziţională dimpreună cu o berărie. Berea era produsă chiar acolo şi se vindea numai acolo. Nu trecea de malul insulei. Cred că fiindcă era prea bună.
Insula mai găzduieşte ceva: Academia Navală Militară a Finlandei. Conferindu-i astfel şi un rol de centru universitar.
Cu alte cuvinte, Insula Suomenlinna este un mic oraş cultural în marele oraş al festivalurilor, care este Helsinki.
Nu vi se pare că seamănă foarte mult destinul insulei cu acela al Cetăţii Aradului? Cel puţin eu încă mai sper, mai ales în finalul la fel de fericit al destinului cetăţii noastre. Adică, de a deveni un mic oraş cultural.
Chiar înainte de a pleca spre aeroport am mai băut o cafea pe terasa unei cabane care părea amărâtă. Înăuntru era o bijuterie. Este cafeneaua amatorilor de sporturi nautice. A canotorilor şi a caiaciştilor. Iar cum eu vâslisem nişte ani pe apele din România, cum să nu mă opresc şi acolo?
Chiar când să ne despărţim de gazda noastră, Salla Kosma, mai aflăm o curiozitate: ne spune că în Finlanda nu prea sunt agreate chefurile ţinute în apartamentele de bloc. Aşa că sunt nevoiţi să iasă în parcuri. Ne-a şi arătat unde tocmai sărbătoriseră ziua lui David. Era la câteva minute de Parcul Naţional şi de monumentul lui Sibelius.
Case ale artiştilor
Închisoarea… deschisă
Cafeneaua Muzeului păpuşilor
Zona Muzeului Militar
Berăria insulei
Academia Navală Militară
Malul insulei Suomenlinna
Interiorul cabanei
Cabana canotorilor
Locul unde prietenii noştri îşi ţin chefurile
La întoarcerea în Arad am propus înfrăţirea dintre cele două muzee şi oraşe, având acceptul de principiu de la Helsinki pentru colaborarea în amenajarea unui muzeu al tramvaiului electric şi în România. Au trecut 13 ani de atunci, aşa că doar amintesc intenţia.
Una dintre vorbele care au trecut proba timpului zice că dacă vrei să cunoşti un om, pleacă într-o călătorie cu el. Eu a trebuit să aflu de la Pit că şi la Helsinki Dumnezeu miroase a cer! Iar aerul din noi, a fluturi!