Ideea articolului s-a strecurat printre nişte comentarii la o banală postare pe internet. Mă amuzam de victoria mincinoasă, ori de minciuna victoriei, proclamate de preşedintele în funcţie al României, privind negocierile „dure” de la Bruxelles, în urma cărora ţara noastră ar fi obţinut o sumă „istorică” pentru revigorare şi relansare economică după criza pandemică. Mă amuzam, fiindcă minciuna preşedintelui a fost devoalată tocmai de către unul dintre susţinătorii lui, europarlamentarul Teodor Stolojan. Într-un interviu radiofonic, la postul public de radio, fostul contabil al conturilor lui Ceauşescu, folosea cuvântul „istoric” când spunea franc despre primul împrumut al Uniunii Europene, pentru ţările membre, de pe pieţele internaţionale. Împrumutul, în valoare de 790 miliarde euro, va satisface nevoile ţărilor membre pentru perioada 2021-2027 şi va fi împărţit în două tipuri de finanţare: granturi (390 miliarde) şi împrumuturi (400 miliarde).

Cu alte cuvinte, meritul preşedintelui constă doar în reprezentarea unei ţări membre în acest club politic european (ce-i drept, select!) şi în participarea la masa negocierilor pentru împărţirea împrumutului. Altfel, nu aveam cum să primim un împrumut de asemenea valoare, la dobânzi mici. Preşedintele României a înţeles, însă, că a primit banii şi a transmis public că totul se datorează sângelui vărsat de el pe masa negocierilor dure.

Eh, printre comentariile care se făceau că nu observă ilarul din minciuna preşedintelui, unele mă trimiteau în istorie pentru a vedea avantajele unui împrumut, altele îmi explicau că nu va trebui dat niciun ban înapoi, altele înţelegând că suma de 790 miliarde euro a fost obţinută pentru România, a apărut unul al unui prieten, care compara acest ajutor al UE către ţările membre cu Planul Marshall al SUA pentru 16 ţări europene, de acum 70 de ani. Mă rog, unii dintre politicienii liberali locali au înţeles că cele circa 80 miliarde, care i-au revenit României din împărţeala împrumutului, se vor duce direct la primării şi consilii judeţene, iar alţi politicieni liberali au inclus minciuna victoriei prezidenţiale în precampania lor personală electorală la alegerile locale.

Însă, comparaţia cu Planul Marshall mi s-a părut excelentă. Deci, haideţi să ne întoarcem puţin în istorie pentru a încerca să înţelegem şi preţul unui astfel de împrumut, nu doar avantajele lui incontestabile.

În 1947 se naşte această idee a lui George Marshall, în urma căreia sunt invitate 22 de ţări europene să intre în acest plan de relansare şi reconstrucţie economică de după Cel de Al Doilea Război Mondial. Până la urmă, rămân doar 16 ţări care acceptă Planul, fiindcă cele aflate sub influenţa sovietică, printre care şi România, sunt obligate să îl refuze. Asta ar fi una dintre diferenţele esenţiale, că atunci nu ne aflam într-un club select european, ci în corul sclavilor sovietici. Ca să vorbim la valoarea de acum a sumei, prin Planul Marshall s-au investit 156 miliarde dolari (13 miliarde, la valoarea din 1947). Altă diferenţă majoră, faţă de cele 790 miliarde de euro acum, ale UE. Suma investită de SUA în cele 16 ţări europene s-a împărţit în două tipuri de finanţare: granturi şi împrumuturi. Seamănă, nu? Să vă mai spun că SUA s-au împrumutat de pe pieţele internaţionale pentru a implementa acest plan? Cred că aţi bănuit.

Şi acum câteva dintre condiţiile impuse de SUA ţărilor care au beneficiat de finanţarea de după război. Washingtonul aştepta o creştere a economiei ţărilor europene până la nivelul de sănătate la care să îşi poată permite să importe produse…americane. Comerţul internaţional pe care îl vor face ţările beneficiare va avea ca şi partener principal şi special SUA. Fiecare ţară beneficiară a Planului Marshall avea un supervizor american care aproba procesele de dezvoltare economică. La început au fost impuse importurile de materii prime şi petrol din SUA, însă începerea Războiului din Peninsula Coreeană a impus şi alte exporturi către ţările europene. Din cele 13 miliarde de dolari, aproape un sfert erau destinaţi importurilor de materii prime şi semi-fabricate, alt sfert pentru produse alimentare şi agricole, iar mai apoi pentru importuri de echipamente şi maşini, iar 1,6 miliarde pentru importurile de petrol. Încet-încet, companiile europene au pus condiţii la importul petrolului american, iar când companiile din SUA s-au plâns administraţiei de la Washington, SUA au suspendat fondurile către ţările europene. Însă, datorită Planului Marshall, i-au fiinţă cele două Organizaţii economice europene, cea a oţelului şi cea a cărbunelui, care pun bazele viitoarei Uniuni Europene.

Pe de altă parte, zeci de mii de specialişti, de la ingineri şi până la funcţionari publici, au fost şcoliţi în Statele Unite, astfel încât să „dobândească” şi obiceiuri ale societăţii americane şi să preia din ideile societăţii americane. Pentru reuşita acestei strategii de „educare socială”, 5% din fondurile Planului Marshall au fost destinate către CIA (!!!), pentru operaţiunile sale secrete în ţările „beneficiare”. Banii s-au dus pentru finanţarea sindicatelor, a studenţilor, a artiştilor, intelectualilor şi, bineînţeles, a presei din Europa. Scopul oficial declarat al acestor finanţări a fost acela de a feri societăţile europene de comunismul sovietic şi de influenţa lui. În spatele acestui scop, printre altele, ţările „beneficiare” erau obligate să promoveze cinematografia americană în detrimentul celei europene. Iar filmele americane ce vindeau bine? Imaginea şi stilul de viaţă al societăţii americane. Coincidenţa era că în acei ani cinematografia exploda ca formă de exprimare culturală. Aici e o deosebire, fiindcă în măreţul plan de relansare a economiei româneşti cultura e absentă cu desăvârşire. Guvernul Orban şi preşedintele-negociator nu au înţeles nici măcar rolul de manipulator al culturii, darămite rolul de educator.

Folosindu-mă de un leit-motiv al cărţilor poliţiste americane, conform căruia orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este pur întâmplătoare, mă întreb pe mine însumi ce-mi veni cu comparaţia asta? Cred că actualul minstru al Fondurilor Europene, din Guvernul Orban e de vină. Adică ministrul care va gestiona cele 80 miliade euro distribuite de UE către România. De ieri încoace, gura nu-i mai tace, plimbându-se pe la toate televiziunile şi posturile de radio şi declarând că România nu ştie exact ce face cu banii ăştia. Abia acum, zice ministrul care va gestiona fondurile, se întocmeşte Planul Naţional de Relansare şi Re… Economică a României. L-am ascultat pe mai multe posturi media şi n-am reuşit să înţeleg cuvântul pronunţat de ministru din acel plan, ceva cu re…. Probabil cuvântul vine odată cu suma acordată de UE, la fel de neaşteptat ca şi banii împrumutaţi de Uniune pentru relansarea economică a ţărilor membre.

Prin urmare, ce negocieri a purtat preşedintele României, dacă guvernul lui nu ştie ce să facă cu (sic!) banii negociaţi? Fiindcă în orice negociere cel care cere ştie pentru ce îi trebuie suma respectivă, măcar ca direcţii, iar cel care o acordă înţelege de unde i se vor întoarce banii. Altfel, participi la o împărţeală echitabilă, sau nu. Ori, joci la pocker şi mizezi şi pe ce nu ai, poate prinzi un pot de pe masă.

Da, calitatea de membru într-un astfel de club politic, cum e Uniunea Europeană, costă. Iar dacă România n-ar fi membră poate costurile de relansare economică ar fi mult mai mari după această criză mondială.

Totuşi, mie, din Planul Marshall mi-a plăcut cel mai mult finanţarea acordată serviciilor secrete americane pentru a manipula societăţile europene. Prin comparaţie, având în vedere creşterea continuă a bugetului serviciilor secrete româneşti, în ultimii ani, mă întreb câţi din aceşti bani vor finanţa societăţile comerciale ale acestor servicii şi ce vor manipula ele în România sau în Europa? Vor vinde stilul de viaţă românesc şi ideile societăţii româneşti? Căci noi, spre osebire de americani, petrolul şi resursele naturale le-am vândut demult.

Facebook Comments