Flash-uri din vremi de pandemie / Săptămâna L

Medic plus Scriitor

Întrebat la o televiziune de ce mor atâția oameni de coronavirus, profesorul Alexandru Rafila, reprezentantul României la OMS, a dat un răspuns onest. Motivul ar fi actul medical nu întotdeauna realizat cu aplecare și empatie. E problema care ne preocupă, cred, pe toți, de la începutul pandemiei. Să avem încredere în medici? În cine să avem încredere, dacă nu în ei? Își fac ei datoria? O fac din dragoste de oameni, din compasiune sau din rutina unei meserii oarecare? Sunt întrebări firești care ne frământă mai mult decât dotarea spitalelor ori alte aspecte economice și funcționărești ale instituțiilor medicale, deși sunt importante și acestea. Mai ales că se cunosc fazele cu plicul și Kentul.

Pentru mine, meseria de medic a fost întotdeauna o meserie pe care nu aș fi putut să o practic. De mică, nu suportam să văd sânge și oameni care suferă. Așa că am ratat să fiu atrasă de această nobilă profesiune. Spre regretul tatălui meu care se visa părinte de doctoriță. Apoi, prin sinapse neștiute, a urmat admirația pentru acei scriitori/medici: Cehov, François Rabelais, Mihail Bulgakov, Maugham, Vasile Voiculescu, Cronin, Keats, Conan Doyle, Schiller, Georges Duhamel, Albert Schnitzler, Axel Munthe, Augustin Buzura, Emil Brumaru sau Alexandru Ivasiuc (a terminat doar trei ani de medicină, fiind arestat în 1956, când a încercat să organizeze un miting de solidaritate cu evenimentele din Ungaria). Intenționat nu am amintit nicio femeie scriitor/medic. Veți vedea de ce.

Câți medici sunt oare întregiți ca oameni? Iată o întrebare. (Sunt mulți, dar nu destui.) Se vorbește asiduu despre aspiratoare și paturi la ATI, despre tehnicizarea medicinii (super-specializarea, nișarea subdomeniilor, confluența dintre științe etc). Oare această tehnicizare nu duce cumva la dezumanizarea medicinii, la transformarea acesteia în act pur mecanic și la uitarea bolnavului ca om? Iată o altă întrebare. Nu am stat niciodată în spital, nici nu-mi doresc. Din multele povești auzite, dacă ajung acolo, sunt gata pentru marea călătorie. Nu uitați de ciocolata pentru asistente sau suta de lei strecurată în buzunarul larg desfăcut. Am auzit și eu că se poate întâmpla.

Știu că medicilor le e greu să profeseze în pandemie. Și mai știu că fără empatie, fără o inimă simțitoare, fierbinte, fără o minte trează, nu poți să exerciți cea mai umanitară dintre profesiuni. Și pentru că „acolo unde este dragoste de om, acolo este și dragoste de artă” (Hippocrat), am pentru medici un gând al lui Goethe: „Ar trebui ca în fiecare zi să asculți cel puțin un mic cântec și să citești o bună poezie”. Cred că fiecare medic ar trebui să fie, într-un anumit fel, propriu, poet. Numai așa va putea citi într-o altă ființă umană pe care o va vindeca/alina fericit/împlinit.

Trăim vremuri când părerea lor contează. Ce se întâmplă acum, când pandemia lovește oricând, oriunde, din orice poziție, pare stupid. Adică prostie. Ce mă supără? Se închid piețele, dar supermarketurile nu. Omorâm toată producția agricultorilor români, dar cea venită prin marile marketuri prosperă și e încurajată. În piața de legume sunt nenumărați jandarmi, la supermarketuri nu. La piață se înghesuie doar bătrânii, nu? Ia vedeți în supermarketuri de dimineața până seara, puhoi de oameni, tineri, maturi, consumatori de vază. Dublă măsură. Oribilă trădare. Ei bine, unde e medicul nostru? Cel care să ne apere. Mă refer acum la „medicul” ales de noi ca politician. Deocamdată trăim tirania „medicului” numit politic. Învârtit bine în mașina de făcut „zahăr pe băț”.

Înainte de a ajunge la scriitori, îi rog pe toți agricultorii să se organizeze și să ajungă la ușa mea cu o roabă de cartofi, ceapă și usturoi, varză, castraveți, conopidă, morcovi, verdețuri de tot felul, fasole, tomate, vinete, dar și mere, prune, fragi, zmeură, gutui, piersici, caise, vișine (vai ce dor îmi e de o vișinată de la Covăsânț) plus, de Crăciun, când e ziua mea, niște cârnați, jumări crocante, o pulpă de porc, doi cocoși, o vadră de cadarcă sau vin de afine, un pic de miere (cam două borcane), iaurt de capră și câte și mai câte. Iaca, nu-i o roabă, e o camionetă.

În fine, legătura cu scriitorii nu e grozavă, dar ne pot ei, scriitorii, salva? Probabil că da. Dacă ar fi gâște. Comparația e cu gâștele Capitoliului. Sunt ei suficient de vigilenți? Altruiști? Generoși? Pot fi „medicii” omenirii? Uneori da, alteori nu. Statistic, în funcție de numărul lor pe metru pătrat, nu. Majoritatea sunt egoiști, egocentriști, răutăcioși, dar și extrem de sensibili cu simptome diverse. Scriitorii nu sunt asimptomatici. Puțini sunt geniali, iubitori, bonomi, dar aceștia sunt înafara Clopotului lui Gauss.

Ar mai fi multe de spus, însă scopul meu a fost să trasez câteva segmente (poate curbe descrise de funcții simple) în spațiul cartezian X Y Z, centrul fiind 0 (zero). Pandemia (de necrezut acum un an), medicii (care devin adevărați prin fapte), scriitorii (care, mai mult sau mai puțin, există sau nu) sunt în viața noastră.

Acum urmează partea cool. Texte scrise de medici. Eleganța îmi spune să aleg doar medici bărbați.

 

Vasile Voiculescu – Lostrița

Nicăieri diavolul cu toată puița și nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul de baltă, se știe, este nelipsit dintre oameni și cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminița care pâlpâie în beznele nopții și trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata șuie care se scaldă în vultori și nu-i decât o știmă vicleană, cursă pusă flăcăilor neștiutori ca să-i înece. Pe Bistrița, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfățișarea de lostriță. De sus de la izvoare și până dincolo de Piatra, peștele naibei se arăta când la bulboane, când la șuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup șui de șalău și piele pestrițată auriu, cu bobițe roșii-ruginii, ca a păstrăvului. După prubuiala vânătorilor de pește, ar fi ca la doi coți de lungă și ar cântări cu tot dinadinsul dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înșele cu tot dinadinsul pe cel pe care și-a pus ochii, crește de trei ori pe atât și își schimbă arătarea. Iese și se întinde, moale, la râniș. De departe, ai zice că e o domniță lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. Lostrița vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiți i-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană copii neștiutori, copilandri furați de strălucirea ei, flăcăi tulburați și duși în ispite de frumusețea-i fără împotrivire. N-a fost an să nu-și ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inși scoși din minți. […]”

Ultimul sonet a lui John Keats

De-aș fi ca tine, stea de foc, statornic,
Nu noaptea -prin văpaia strălucirii-
Cu ochi deschis doar să veghez datornic,
Ca un Ermit neadormit al Firii,
Cum unduie ca patrafirul ape
De-a roată țărmurilor omenești
Sau masca moale să-ți privesc de-aproape,
Când munți și văi – zăpadă – învelești…
Nu! Vreau, statornic și neschimbător,
Pe pieptul drag, în pârg, aflându-mi tihnă,
Să-l simt săltând și scoborând ușor,
Apururi treaz în dulce neodihnă,

Tăcuta răsuflare să-i ascult
În veci – altfel să mor aș vrea mai mult.”

Emil Brumaru

Dacă iei o portocală

Și-o dezbraci în pielea goală

Ca să-i vezi miezul adânc

Peste care îngeri plâng

Cu căpșune-n loc de ochi

Și aripi de foi de plopi

Se întâmplă să uiți totul”.

***

ți-s bucile frumoase ca două fenomene


Cerești ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu,

Pe hărțile stelare ți le-a-nsemnat alene


Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu.

și sânii ți-s cu piscul în nori când stai pe spate


Întinsă în grădina din dosul casei vechi.


Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate,


Crăcești, semeață nimfă, până la șapte leghi!


și-n pizda ta se-adună toți fluturii din lume”.

***

Mi-e sufletul curat ca un pahar


Nemurdărit de buze. Când respiri


Se aburește fin de amintiri


De care tu, acum, nici n-ai habar.

Oh, ele te vor face să roșești:


Căci vei afla ce șolduri tandre ai


(Dacă te uiți la hergheliile de cai!)

și-ncerci cu mine să le-obișnuiești


Să-și unduiască-n talia lor fină

Fesele mari care de ea atârnă


Încât mai-mai să cazi pe spate, plină

De năbădăi în clipa ce îți scurmă


Sânii din față, și ei prea umflați

De pofta îngerilor făr’ de saț!”

 

Lucia Cuciureanu, dintr-un Arad nedefinit

Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com