„O imagine cât o mie de cuvinte!” Cred că este una dintre expresiile contemporane cu cea mai mare încărcătură de prostie, ori cea mai umplută cu lipsă de cultură. Încerc să mă explic, fiindcă nu am pretenţia vreunui postulat sau a vreunei cercetări care să despartă existenţa cuvântului de existenţa imaginii.
Ar fi şi greu de pus în competiţie cuvântul cu imaginea. Totuşi, ştiinţa ştie (sic!) de ceva vreme, că înainte de naştere, înainte de a vedea lumina zilei, copilul îşi aude mama. Chiar dacă mama vede „o imagine cât o mie de cuvinte” pruncul din pântece simte emoţia mamei, ori furia ei, ori disperarea ei, ori bucuria ei. Iar prin aceste trăiri ale mamei începe dezvoltarea pruncului. Cum ar veni, aşa percepe primele informaţii despre lumea din jurul lui, în care e, dar pe care nu o vede încă. Mă întreb, cam câte imagini ar trebui să fie concepute ca să poată reda percepţia pruncului asupra lumii noastre, în care el simte ceea ce nici tata lui nu vede?
Să rămânem la o simplă fotografie. Un turist oarecare, înzestrat cu un gadget (ustensilă inteligentă, adică) purtător de un înregistrator de imagini. Dacă turistul respectiv are un aparat fotografic se subînţelege cultura lui informaţională în domeniul imaginii imortalizate. Şi nu numai. Asta înseamnă că a deschis cel puţin un album cu fotografii, înafara celui de familie, precum şi că a citit câte ceva despre alcătuirea imaginii, despre compoziţia imaginii, despre diferenţa dintre o imagine alb-negru şi o imagine color, despre un plan general, despre un plan detaliu, despre un prim-plan, despre cum trebuie să cadă lumina în momemntul preluării imaginii de către aparat… Doamne, dar câte informaţii pentru o banală imagine, care poate face cât o mie de cuvinte, nu? Nu oricine poate fi un fotoreporter ori un cameraman.
Deci, turistul nostru are un smartphone, de pildă, pe care îl poate chiar împrumuta de la copilul său, căruia i l-a cumpărat de Moş Crăciun. Că tocmai apune Soarele şi musai trebuie (cu pleonasm cu tot) să surprindă evenimentul luminii somnoroase. Presupunem şi că lumina solară nu e atât de puternică încât să provoace fenomenul de contre-jour (pentru expresia asta mai trebuie citite o mie de cuvinte, ca să fie înţeleasă!). Iar turistul nostru postează imaginea furată din viaţa Soarelui pe reţelele de socializare, cu explicaţia: o imagine, cât o mie de cuvinte! Dar dacă s-ar apuca turistul nostru să povestească despre bucuria copilului, ori a familiei, fie a iubitei, de a fi văzut împreună aceeaşi imagine a unui apus de Soare? Ar trebui să caute nişte cuvinte prin măruntaiele emoţiilor personale sau măcar prin praful memoriei cuvintelor citite şi înţelese de-a lungul anilor. E un efort pe care nu-l poţi înţelege dacă nu ai prin ce căuta. Şi atunci leapădă, ca pe un gunoi, acest spectacol al bucuriei regăsirii sufleteşti în braţele altui privitor. Care vede un asfinţit, dar nu ştie povestea zilei care şi-a trăit viaţa de dinaintea amurgului ei.
Şi dacă e un nevăzător cel căruia îi spui că ai o imagine cât o mie de cuvinte? Aţi văzut vreodată un nevăzător care citeşte în braille? Nu ştiu dacă turistul nostru, de mai sus, ar vedea ce simte un nevăzător într-un cuvânt! Am căutat pe internet cuvântul „dragoste” în limba română transpus în limbajul braille. Nu l-am găsit. Vedeţi? O imagine a societăţii româneşti, cu milioane de imagini în ochi, fără un cuvânt esenţial pe care să îl simtă solidar! În schimb, l-am găsit în engleză. Iată ce imagine mi-a apărut la cuvântul „love”:
Îl simţiţi? Sunt sigur că nu, ori că vă este foarte greu. Aşa că v-aş ruga să vă gândiţi cam de câte imagini aţi avea nevoie pentru a vedea acest cuvânt: dragoste! Câte îmbrăţişări ar trebui să fotografiaţi ca să puteţi scrie sub ele „te iubesc”? Îmbrăţişări cu copiii, cu nepoţii, cu iubita, cu părinţii, cu iubitul, cu prietenii, cu bunicii…? Dar câte priviri ar trebui să vedeţi ca să înţelegeţi că cineva vă iubeşte? Şi câtă suferinţă ar trebui să vedeţi pentru a înţelege dragostea? Deja ar fi câteva mii de imagini pentru un singur cuvânt!
Vă mai propun un test. Doar câteva cuvinte, dintr-un poem al lui Eminescu, pe care ar fi trebuit să-l fi citit orice român, cel puţin o dată:
„La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”
Câte stele aţi fotografiat până acum? Mii, nu? Câte aţi văzut? Milioane, chiar fără să le fi numărat. Imaginaţi-vă că aţi fi călătorit cu lumina stelei văzută de Eminescu până pe Pământ. Câte imagini aţi fi văzut, fiecare dintre ele valorând cât o mie de cuvinte? Însă, în acelaşi poem, Eminescu compară călătoria luminii:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.”
Cam câte imagini ar trebui pentru aceste trei cuvinte: „lumina stinsului amor”? Căci e tot un amurg de turist. Prin dragoste, ce-i drept.
Şi, de altfel, până şi Dumnezeu, pe când „pământul era pustiu şi gol, iar Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor” (Geneza,1), a zis: „Să fie lumină!”. Abia după cuvânt, sau prin cuvânt, s-a făcut lumină. Şi Dumnezeu s-a folosit de cuvânt ca să facă lumină, nu de lumină ca să facă un cuvânt!
După Dumnezeu, ce aş mai putea să vă spun? Poate atât: povestiţi ceea ce vedeţi, fiindcă sufletul vostru e în poveste, nu în ceea ce nu puteţi povesti despre ceea ce aţi văzut.
