Consiliul Judeţean Bihor destramă „Familia” din cultura română

M-am obişnuit să fiu împotriva curentului, mai ales al celui de opinie generalizat, devenit main stream odată cu trendul care a înlocuit tendinţa. Prin urmare, ştiu că voi fi supus oprobiului public fiindcă voi înfiera cu mânie proletară tocmai statuia politică vivantă a fostului primar de Oradea, actual preşedinte al Consiliului judeţean Bihor, Ilie Bolojan.

Ştiu că viaductele construite şi faţadele renovate ale clădirilor de patrimoniu din Oradea se măsoară în metri liniari şi metri pătraţi, precum şi în ani de funcţii politice câştigate prin alegeri democratice, ori în numărul de turişti care cască gura la ele. Ştiu, de asemenea, că vizibilitatea unei reviste de cultură este mult mai redusă, neavând o unitate de măsură comparabilă cu suprafeţele construite.

Numai că, politicianul înţelege mai greu că tocmai datorită revistelor şi publicaţiilor de cultură, de-a lungul timpului, s-a îmbogăţit limba vorbită şi scrisă de care se foloseşte el pentru a se lăuda în campaniile elctorale. Ne minunăm şi la Acropole şi la Colosseum, însă tot ruine sunt care evocă epoci politice măreţe, dar apuse. Pe când textele scrise în acele epoci le cercetăm şi azi, spre cunoaştere.

Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, am să povestesc succint. Imediat după câştigarea funcţiei de preşedinte al Consiliului judeţean Bihor, Ilie Bolojan a girat desfiinţarea instituţiei de cultură care era revista „Familia” din Oradea, prin absorbţia ei la Biblioteca judeţeană. Aparent, nimic periculos. Scriitorii care sunt (sau au fost?) membri ai redacţiei revistei au iniţiat atunci o petiţie pentru a semnala pericolul dispariţiei propriu-zise a prestigioasei publicaţii culturale. A fost o onoare să mă număr printre semnatari, deşi nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor.

Cunoşteam reţeta comasărilor instituţionale, prin care se urmăreşte controlul politic asupra exprimării şi expresiei culturale, dar mai ales controlul asupra banului public care devine doar cheltuit şi nu investit în cultura zonei, ori a urbei. De la Arad, încă de acum 20 de ani, când tot instituţia Consiliului judeţean desfiinţa mai multe instituţii de cultură, născându-se astfel cogeamitea Centrul Cultural Judeţean Arad. Au pierit atunci, fără urmă, un ansamblu folcloric (Doina Mureşului), o orchestră profesionistă folclorică unică în zona Zărandului (Rapsozii Zărandului), precum şi un centru de conservare al tradiţiilor şi un Centru judeţean pentru integrare europeană. A rezistat bardei politice, identitar, doar revista de cultură „Arca”, deşi instituţional fusese şi ea desfiinţată prin comasare. Cum spuneam, se născuse, însă, ditamai funcţia de director general al Centrului judeţean politizat gata şi dispus la cheltuieli dirijate. Culmea ironiei, după desfiinţarea instituţiilor care conservau identitatea folclorică a zonei s-au înmulţit nedeile (sărbătoare populară, n.r.) la care să poată participa politicienii epocii. Peste 10 ani reţeta s-a aplicat şi la municipiu, printre instituţiile desfiinţate politic fiind singurul (!!!) Teatru de Marionete din România.

Însă, la Oradea, comasarea prin absorbţie a revistei „Familia”, venea de la măreţia statuii ridicate de opinia publică fostului primar al municipiului bihorean. Părea că omul ştie ce face, ori ce aprobă la propunerea subalternilor, fiind bănuit de aplecare spre cultură şi spre importanţa ei şi a revistei, în special. Dar, ieri, la atenţionarea scriitorului Traian Ştef, unul dintre cei mai importanţi membri ai redacţiei de la „Familia”, a ieşit la iveală nu doar stângăcia gestului politic al desfiinţării instituţionale, ci mizeria, micimea şi neputinţa decizionalilor care au plănuit această crimă culturală. Conform celor spuse de Traian Ştef, Consiliul Judeţean Bihor a considerat că motivarea desfiinţării stă şi în… nici mai mult, nici mai puţin, decât… inexistenţa meseriei de redactor şef în legislaţia românească, aceasta fiind o pură invenţie a scriitorilor membri în redacţie. Mojic e puţin spus! Fiindcă m-a costat doar două click-uri pe internet ca să aflu că în Codul de meserii (COR), la litera „R”, prima poziţie este ocupată de codul cu numărul 134910, adică redactor şef de presă, editură. În opinia decizionalilor judeţeni vecini, ar exista doar meseria de redactor şef adjunct. Or, exact asta nu apare în acelaşi Cod citat. Apoi, se spune că se vor înfiinţa posturi de redactori-bibliotecari. Or, nici meseria asta nu există în nici un cod, ci doar referent. Mai pe româneşte, adică limba în care ar trebui să citească decizionalii, nu doar că nu conosc legea pe care o invocă în aplicarea unui moft politic, dar o mai şi încalcă prin înlocuirea ei cu opinii personale.

Cine e revista „Familia”? Anul trecut s-au împlinit 155 de ani de la înfiinţarea ei de către ilustrul Iosif Vulcan. Printre alţii, i-a debutat pe Mihai Eminescu şi pe George Coşbuc, însă cel mai important ar fi de spus despre ea este că a fost o emblemă a identităţii naţionale româneşti în Ungaria secolului al XIX-lea. Adică a promovat şi susţinut limba şi cultura română într-un sistem politic de altă cultură şi altă limbă oficială. Această paralelă prin istorie făcând şi mai stupidă desfiinţarea instituţiei culturale de către un regim politic românesc, care ar trebui să conserve şi să dezvolte cultura românească prin scrieri în limba română.

E adevărat că revista a mai avut perioade în care i se suspendase apariţia, dar ,poate nu întâmplător, aceleaşi perioade se suprapun peste epoci dominate de politici periculoase ori distructive pentru cultura naţională, cum ar fi începuturile legionarismului precum şi cele ale comunismului. Asta, aşa, ca o curiozitate.

Aşadar, ce-i mână oare în luptă pe politicienii bihoreni împotriva unei prestigioase reviste de cultură? Eu cred că e doar dorinţa de a aşeza în nişte poziţii bănuite de căldură interioară niscaiva supuşi politici ai partidului câştigător, avizi de adăugarea unei etichete valoroase în devenirea lor personală. Poate fi şi o împopoţonare a partidului cu un trofeu cultural, vânat din plăcerea conducătorului.  Ori o ambiţie a conducerii Bibliotecii judeţene. Sau poate că alţi membri de partid or fi vrând să intre în rândurile scriitorilor, mai ştii? Oricum ar fi, cred că prin aceast gest Ilie Bolojan şi-a profanat singur imaginea pe care şi-a construit-o în atâţia ani de zile.

https://revistafamilia.ro/

P.S. Prin comparaţie, că tot place punerea Aradului în antiteză cu alte oraşe vecine, Biblioteca judeţeană „A.D. Xenopol” din Arad şi-a înfiinţat, anul trecut, propria revistă de cultură, „Ateneu arădean” preluând titlul primei publicaţii culturale arădene, fondată în 1835. Nu a desfiinţat, prin absorbţie, revista de cultură „Arca”. La un moment dat, chiar şi Direcţia pentru Cultură, instituţia guvernului, avea o revistă de cultură.  De pildă!

P.S.2 Din graba furiei cu care am scris, am omis faptul că, de fapt, e vorba despre desfiinţarea a două reviste de cultură, cealaltă fiind cea de limbă maghiară “Varad” (Mulţumesc Lajos Notaros!). Cu atât mai cumplită decizia, crima culturală suprimând şi identitatea scriitorilor maghiari de la Oradea.