Despre opinie (Nasul lui David)

Și, ca să nu se oftice nimeni, propun un exemplu de acum cinci secole. La vârsta de 25 de ani, Michelangelo și-a câștigat deja faima de cel mai mare artist al vremii sale, deși Renașterea era suprapopulată cu mari maeștri. Proba imediată a fost sculptura Pieta, comisionată de un cardinal francez și tocmai instalata într-o capela laterală a încă neterminatei catedrale Sfântul Petru.

Lumea se îngrămădea să o privească și se minuna. Admiratorii se întrebau: cine putea să fi creat o asemenea perfecțiune? și, Michelangelo, anonim în mulțime, auzea că nu putea fi decât opera „Cocoșatului din Bologna”, un alt sculptor faimos pe atunci. Așa că, înarmat cu un lămpaș, o daltă și un ciocan, s-a ascuns noaptea în capelă și a făcut ce nu va mai face cu nici o statuie a sa: și-a gravat numele, Michelangolo, pe panglica care înconjoară pieptul Madonei.

Sigur că opera nu a fost scutită de opinii critice și cât se poate de incompetente, cea principală fiind că Fecioara apare mai tânără ca Fiul ei matur. Cui i-ar fi putut trece prin minte faptul că marele sculptor folosea perfecțiunea corporală spre a exprima idei spirituale?

Cu faima și dălțile sale în traistă, Michelangelo s-a întors la Florența. Acolo, mare insultă, unul din cei nouă mai mari demnitari ai orașului i-a dăruit un bloc de marmură de vreo doi metri cubi, găurit, mutilat și abandonat de un alt mare sculptor și socotit nefolosibil. Să facă ceva cu el, dacă este el cel mai mare și tare.

Michelangelo l-a măsurat, a tot schițat și s-a tot gândit. Apoi, l-a ridicat pe un piedestal, l-a înconjurat cu un gard de scânduri și cărămidă și s-a apucat de lucru. Când celebra statuie a lui David a fost gata, maestrul a înlăturat gardul și l-a chemat pe stăpânul blocului de marmură să-i vadă opera.

Marele Gonfalonier a venit, a privit în sus, s-a minunat și a ripostat: „E grozav, dar are nasul prea gros!” Atunci, Michelangelo a apucat un ciocan, o daltă și un pumn de praf și cioburi de marmură și a urcat pe schelă. S-a prefăcut că cioplește nasul lui David, fără să-l atingă însă, ci lăsând să-i cadă din pumn praf și cioburi de marmură.

Eh? „Acum îmi place mai mult! Parcă i-ai dat viață!”, a exclamat fudulul Gonfalonier. Iar Georgio Vasari, care a relatat episodul în celebra sa lucrare „Viețile marilor maeștri”, scrie cu nedisimulată ironie:

„Și Michelangelo a coborât, răzând în sinea lui că l-a satisfăcut pe domn, căci avea compasiune pentru cei care, ca să apară atotcunoscători, vorbesc fără să aibă habar despre ce.”

Înapoi, în viitor. Astăzi, se pare că toată lumea vorbește despre lucruri de care habar nu are. Cele mai vehemente opinii, din nefericire, sunt exprimate pe tărâm politic și, vai, în concubinaj cu anumite credințe religioase. De la evanghelicii de extremă dreapta americani, la ortodocșii radicali romani, toți au păreri absolute despre tot ce se întâmplă sau nu sub soare. Cine nu este de acord cu ei este necesarmente un infidel, exact ca la musulmani. În context, formatorii de opinie câștigă bine. De ce? Fiindcă, așa cum observa Umberto Eco, atât laureatul Nobel cât și idiotul satului au dreptul sacru la opinie. Și nu numai atât. Avem și mijloacele de masă, media socială, de a le exprima și lupta cu impertinență pentru ele.

Pe plan cultural, zâmbesc, dar, pe plan religios, îmi vine să plâng. Fiindcă opinenții noștri au șters din Evanghelie definiția fundamentală a credinței, acea încredere neclintită în lucrurile care nu se văd decât… de către ei. Totuși:

„Religia adevărată și neîntinată este închinarea în duh și adevăr.”

Nu la biserică. Nu la partid. Nu la protest. Nu pe Facebook. Ci în cămăruța inimii.

Sigur că piatra unghiulară este Adevărul. Doar ca „adevărul” a devenit ceea ce se potrivește opiniilor și preconcepțiilor noastre, în loc ca părerile să ni se acorde cu un adevăr demonstrabil în sine. O dăm ba cu relativitatea einsteniană, ba cu îndoiala carteziană, doar ca să pretindem absolutul propriilor convingeri. Paradigma e veche și devine premisa perpetuei răstigniri a Mântuitorului nostru. Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?” și încă nu avem alt răspuns decât acela că este ceea ce vrem noi să credem.

Sau, vorba regretatului meu profesor de muzică și fost dirijor la Filarmonica din Arad: „Tot omul are o opinie și o gaură-n curea!”

PS: A nu se confunda libertatea cuvântului, un drept fundamental al omului, cu dreptul la opinie, care e strict (ne)controlat de competență în domeniul abordat. Altfel, ne dăm mereu cu dreptul în stângul.

Michael Iovin, Oregon, SUA

Facebook Comments Box
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com