Am întors pe toate feţele votul pe care consilierii municipali arădeni şi-l vor exprima vineri, 12 martie, 2021, cu privire la renunţarea dreptului de preemţiune asupra achiziţionării Teatrului Vechi, ca şi cel mai vechi edificiu de cultură din Arad şi unul dintre cele mai vechi două edificii teatrale din România, dimpreună cu cel de la Oraviţa.
Mi-am asumat şi părerile celor de pe reţelele de socializare. Care spuneau că Teatrul Vechi, construit de Hirschl în anul 1817, e o dărăpănătură. Cu nişte click-uri pe paginile celor care catalogau o istorie arădeană de 200 de ani ca o dărăpănătură, am aflat despre ei că e o fală să îţi faci poze (nu fotografii, că ăsta e un alt nivel de înţelegere al imaginii imortalizate) în faţa unor alde dărăpănături din Franţa, Italia, Grecia, Spania… ba chiar din Islanda şi Irlanda, unde şi berea e cam scumpă.
M-am gândit cum să le explic unor consilieri municipali că o „dărăpănătură” de 200 de ani e rentabilă financiar. Nu datorită biletelor de spectacol vândute. Nu datorită eventualelor chirii pentru spaţiile culturale , ori pentru cele de alimentaţie publică din jurul „dărăpănăturii”. Astea sunt ciubucuri. Rentabilitatea unei „dărăpănături”, pentru un oraş care o deţine, vine din imaginea acestui patrimoniu.
Însă, m-a luminat un principiu fundamental democratic.
Toţi, dar absolut toţi, consilierii municipali şi-au câştigat locul într-un Consiliu reprezentativ al Aradului în urma unui vot. Nu? Care vot, al arădenilor, a fost exprimat în urma unui drept! Dreptul la vot!
Eh, acuma, consilierii au dreptul să voteze împotriva unui drept care le este conferit de lege! Dreptul de preemţiune la achiziţionarea unui monument istoric, aflat în patrimoniul cultural local şi naţional!
Cum să votezi împotriva unui drept pe care ţi-l conferă o lege?
E ca şi cum ai vota împotriva dreptului de a vota!
E o prostie, nu? A mea? Poate! Dar, rămâne întrebarea: cum să votezi conştient împotriva unui drept? Ar însemna să înşeli încrederea acordată prin vot la dreptul de a-i reprezenta pe cei care te-au votat, datorită dreptului la vot acordat tot prin lege.
Ştiu că o prostie e cam greu de înţeles, dar în această situaţie suntem.
Consilierii municipali au dreptul să voteze împotriva unui drept pe care arădenii îl au asupra unei clădiri de patrimoniu. Vorba lui Caragiale: iar din această dilemă nu vor ieşi niciodată!
În aceeaşi logică, eu aş supune la vot dreptul la viaţă! Sau dreptul la educaţie! Sau dreptul la sănătate! Da’, ce naiba îmi veni mie cu dreptul la sănătate în plină pandemie, iar spitalele ard pe rând? Iar educaţia nu duce la cultură, nu? Că cultura e o dărăpănătură care nu produce bani.
În prostia mea am căutat şi alte referinţe la dreptul ăsta de a ne bucura de cultură. De memoria colectivă a unei culturi dobândite.
Şi, surpriză, în chiar Constituţia României scrie aşa: ARTICOLUL 33 – Accesul la cultura
(1) Accesul la cultură este garantat, in condiţiile legii.
(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi ingradită.
(3) Statul trebuie sa asigure pastrarea identitaţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii culturale, dezvoltarea creativitaţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale Romaniei in lume.
Cu alte cuvinte, statul român garantează dreptul cetăţeanului la cultură. Cum să votezi împotriva unui drept garantat de Constituţie? Pentru că Teatrul Vechi este un monument istoric de interes national! Deci, şi local, că Aradul este pe teritoriul României, unde este, încă, valabilă această Constituţie.
Mă aşez în poziţia gânditorului de la Hamangia şi mă întreb încă o data: cum să votezi împotriva unui drept pe care îl ai?