În amintirea lui Alexandru Răduţ (Sendi)
„Sunt trecut în ghidul oraşului.” Asta era vorba lui. Şi aşa era. Dacă nu ai fost în discoteca lui Sendi, nu ai văzut oraşul de sus. Iar dacă nu ai văzut un oraş de sus, înseamnă că nu l-ai cucerit. Dacă nu l-ai cunoscut pe Sendi, nu ai cunoscut una dintre poveştile Aradului.
Orice viaţă e ca un roman nescris, ori măcar o nuvelă ce îşi aşteaptă scribul. Însă, povestea lui Sendi cuprindea volume de poveşti.
Era bucureştean. Se lăuda cu copilăria lui din centrul Bucureştilor. Îmi povestea cu năduf cum se juca în casa violonistului Ion Voicu. Toată savoarea bucătăriilor din restaurantele capitalei, toată forfota străzilor înţesate de lume, toată mândria unei plimbări pe bulevarde erau în poveştile lui. Dragostea şi respectul pentru ardeleni le moştenise.
Era de modă veche. Pedant. Atent la fiecare detaliu. De la îmbrăcăminte, până la comportament. Dacă aveai vreu defect de comportament, nu ţi-l spunea, ci te imita sau te ironiza.
A rămas la Arad dintr-o întâmplare. Era tânăr DJ, meserie intitulată pe atunci foarte complicat, între actor şi prezentator. Fusese detaşat de la Bucureşti la noul hotel Astoria, căruia i se amenajase o discotecă la etajul al 11-lea. Povestea scurtă de dragoste, tocmai cu nepoata unei alte legende arădene, a dat naştere unei fetiţe: Casiana. După aceea, viaţa i s-a mulat pe braţele cu care îmbrăţişa fetiţa, trezindu-se singur într-un oraş străin. Îmi amintesc că îmi spunea că nici nu ştia ce să facă cu ea, cum să o îmbrace, cum să o hrănească. Casiana a fost viaţa lui, căreia i s-a dedicat până la sfârşitul lui…
Ne-am împrietenit acum vreo 20 de ani, când trecea printr-o perioadă grea. Hotelul în care îşi trăise viaţa se renova. Îşi schimbase patronatul. Iar dacă marmura de Moneasa şi Ruşchiţa, cum le gândise arhitectul Miloş Cristea, se înlocuia cu faianţă ieftină, de ce nu s-ar fi renunţat şi la discoteca de la etajul 11? Sendi era considerat bătrân pentru modernitatea unui lanţ hotelier îmbrăcat în falsuri. Stătea singur la masă, la restaurantul Hotelului Arad. I se prăbuşea o lume. I-am zis că nu se năruie lumea cu Astoria şi de atunci am devenit prieteni.
Aşa am aflat de proiectul lui de anvergură, din anii ’90. Propunea Primăriei Aradului realizarea unui Aqua Park! În 1991! Bineînţeles că a fost refuzat. Nimeni nu înţelegea atunci o astfel de dezvoltare. Nu m-a lăsat să public proiectul. Ar fi cuprins întreg Ştrandul Neptun.
Dragostea pentru muzică ne-a apropiat cel mai mult. M-a năucit cu informaţiile pe care le avea în domeniul muzical. Şi, totuşi, recunoștea că alţii ştiu mai multe decât el, că sunt mai informaţi.
Oricât aş încerca să nu pară a necrolog, tot acolo ajung. Aşa că, mă opresc. Fiindcă mă năpădesc lacrimile.
Am să vă povestesc nişte întâmplări hazlii din viaţa lui Sendi. El a fost un zâmbet. Deşi, am şi plâns împreună. Însă, îl domina zîmbetul, râsul, chiar. Ironia! Propria ironie, o calitate din ce în ce mai rar întâlnită. Mai pe scurt, îi plăcea viaţa! „Campionatul Mondial de caterincă este în fiecare an în România, iar finala e la Bucureşti”, era una dintre vorbele lui.
La una dintre aniversările fiicei lui, Casiana, i s-a cerut să îi aducă pe cei de la B.U.G. Mafia. El mixa pe platane (pick-up-uri, mai simplu, pentru cei mai tineri) şi nu auzise de proaspăta trupă românească cu limbaj deocheat. În sala discotecii de la etajul 11 al Hotelului Astoria doar el şi membri trupei. Îi serveşte cu ce vor, după care le cere şi un CD, să facă probe de sunet. N-au trecut nici 20 de secunde din prima piesă. A oprit sunetul şi i-a întrebat: băi, băieţi, voi asta cântaţi în seara asta la Ziua fiică-mii? Da, au zis ăia, mândri. Cât aţi zis că mă costă?, i-a mai întrebat. Adică eu mă chinui să îi dau o educaţie aleasă, iar voi îmi veniţi cu cioace de Bucureşti? I-a plătit şi i-a trimis acasă. Fără să îi lase să cânte.
Mă întorc la nişte merite ale lui. A crescut zeci de tineri „deasupra Aradului”. Mulţi dintre ei au ajuns muzicieni recunoscuţi, ori coregrafi de nivel european. Chiar dacă ăsta ar fi fost rolul lui în istoria culturală locală şi ar fi deja destul. Puţini ştiu despre colaborările lui cu alte arte, cum ar fi cu teatrul arădean. Prin anii ’80, ca spectator, am fost la un spectacol care se numea „Cum se numesc cei patru Beatles?”, piesa lui Stephen Poliakoff, tradusă de Florian Pittiș, regizor Iulian Copacea. Coloana sonoră a spectacolului i-a aparţinut.
Dar, am zis că zâmbim, că râdem, ca şi el, în amintirea lui, nu? Eh, îl invitase unul dintre prietenii lui mai avuţi. Pe undeva printr-o ţară, într-o locaţie foarte scumpă. Mi-a zis că nu mai fusese în viaţa lui într-un loc atât de select. Se simţea tratat ca un boier. Mi-a descris fiecare obiect de îmbrăcăminte pe care şi-l asorta pentru a ieşi la micul dejun. Ce firmă erau ciorapii, ce firmă făcuse cămaşa, pantalonii, pantofii… Prietenii care îl invitaseră erau îmbrăcaţi neglijent pentru statutul luxos al locaţiei. „Ţăranii…”, mi-a zis că le-a zis. S-a aşezat pe terasă, simandicos. Ospătarul a venit şi i-a adus meniul. L-a întrebat în engleză, dar el a întrebat ospătarul dacă pot vorbi în franceză. Sendi vorbea trei limbi cursiv. Se uita înţelegător la celelalte mese. Se simţea din lumea lor. Şi-a aprins un trabuc, după ce a întrebat dacă e voie. Abia după ce l-a aprins s-a uitat pe masă după o scrumieră. Singurul obiect de pe masă semăna a scrumieră, dar i se părea prea sofisticată. Într-un târziu, n-a mai avut unde să arunce scrumul şi l-a pus în obiectul de pe masă. Ospătarul s-a întors, a luat obiectul şi l-a întrebat dacă mai are nevoie de condimente. Obiectul era un fel de solniţă. De ruşine, a lăsat banii pe masă şi a plecat. Râdea în hohote când povestea.
Aş vrea, Sendi, să mai privim oraşul de sus! Să-l mai cucerim încă o dată! Şi să râdem de eşecul nostru!
Melodia lui preferată…
Papa Was A Rolling Stone