Povestea 1
Dom’le! Ce urmează să vă zic nu e o chestie trântită hodoronc-tronc în fața unei sume de curiozități prietenești sau nu, ci e o chestiune care de multă vreme mă macină, semn că e chiar de importanță majoră, că altfel nu se există ca eu, om cu coloană, să mă las antrenat în conversații cu mine însumi, însămi, că nici nu mai știu cum se zice, sau se scrie corect, atât de tulburat mă aflu în ape limpezi, de altfel. Așadar, despre ce e vorba? Păi, uite, dom’le, despre ce e!
Eu nu zic cum că nu mă încearcă frica de liniște, că de, sunt om de vârsta 2 per 3 și de la o vreme, în jurul celor de condiția mea, se creează, la început pe o arie neglijabilă, o stare de liniște apăsător de apăsătoare, doar că ușurel, pe nebăgate în seamă, aria neglijabilă se bagă în seamă, dându-și însemnătate de element esențial în contextul problemei cu care mă confrunt, ajungând, dom’le, în cele din urmă, să influențeze extrem de negativ rezultatul final, afișat cu o inimaginabilă lipsă de bun simț. Care e rezultatul final? Dom’le, din păcate, ăsta e – o liniște imensă, netulburată nici măcar de țârâitul aparatului de telefon, ros de țâșpe zeci de ani bătuți pe muchie de tot atâtea convorbiri, asemeni unei coase amorțită în amnezia rostului ei primordial.
Dacă starea de fapt s-ar rezuma doar la atât, mai că te-ai mulțumi cu ea, că, deh, vorba înțeleptului devorat de optimism până în măduva oaselor: –„Dom’le! Mai rău să nu fie!”. Când, însă, după scurt timp, liniștea instalată începe a fi tulburată de propria-ți voce, auzită limpede undeva, între cele două urechi aflate în posesie, lucrurile iau o altă întorsătură, încolăcit de încâlcită printre dialoguri și spaime greu de stăpânit. Și atunci, ce-ți rămâne de făcut? Păi, ce să-ți rămână? Alegi! Ori vorbești cu propria-ți voce făcându-se auzită între urechi, ori te faci că nu ai știre de ea, prin nebăgare în seamă amestecată asiduu cu indiferență, nepăsare, pasivism, chiar apatie, indolență și eventual delăsare.
– „Bine-bine, cred că veți zice, întrebându-mă, da’ matale ce variantă ai ales?”. – „Dom’le! Niciuna din cele două!”, aș răspunde eu, după care v-aș destăinui cea de-a treia variantă de rezolvare a situației create – consult medical de specialitate! Așadar, dom’le, m-am deplasat de urgență până la cabinetul medicului de familie, domnul doctor Mănușă, un specialist încununat și el cu sumedenie de ani, ce-l țintuiesc fără drept de apel în aceeași categorie de vârstă – 2 per 3. Consultul a fost unul scurt, dar cuprinzător:
Doctorul Mănușă: Ce auzi?
Eu: Propria-mi voce!
Doctorul Mănușă: De când?
Eu: De o săptămână!
Doctorul Mănușă: Ziua, noaptea…
Eu: Tot timpul!
Doctorul Mănușă: Ce discutați?
Eu: Vrute și nevrute!
Doctorul Mănușă: Nevrute? De exemplu?
Eu: Despre vecina de la doi…
Doctorul Mănușă: E tânără?
Eu: Nu prea!
Doctorul Mănușă: Să trecem mai departe! Vezi în culori?
Eu: Da!
Doctorul Mănușă: Care?
Eu: Alb, negru, gri, galben, verde… și la nervi văd roșiatic!
Doctorul Mănușă: Dormi după masa?
Eu: Da!
Doctorul Mănușă: Mănânci seara târziu?
Eu: Da! Slănină cu ceapă!
Doctorul Mănușă: Visezi?
Eu: Da, că vorbesc cu propria-mi voce!
Doctorul Mănușă: Ce anume?
Eu: Vrute și nevrute!
Doctorul Mănușă: Vrute? De exemplu?
Eu: Despre vecina de la doi…
Doctorul Mănușă: Da! Îți recomand următoarele:
– circulă cu liftul, evitând etajul doi;
– poartă ochelari de soare, preferabil cât mai negri;
– mănâncă slănina cu muștar, ceapa dă amețeli;
– nu mai dormi după masa, dormi în pat ca oamenii;
– fă plimbări și socializări prin Parcul Bătrânilor, exclus prin Parcul Copiilor, că-i gălăgie mare!
Și uite așa, dom’le, ajunsei să fac plimbări zilnice și socializări prin Parcul Bătrânilor, spațiu în care toată lumea mai că se știe cu toată lumea. Primul cu care am socializat a fost Ciocârloiu, un domn înscris cu succes în categoria de vârstă 3 per 4, un tip calm, așezat, elegant, cu ochelari purtători de sticle verzi, groase, asemeni fundului de la renumita sticlă de bere inscripționată Zărand, dom’le, posesor al unei proteze duble prin care se strecoară spre înafara gurii cuvinte presărate ritmic cu fluierături scurte și ascuțite, de la care cred că i se trage frumoasa poreclă. Dom’le, ce am discutat cu domnul Ciocârloiu? Am să vă dezvălui în următoarea poveste! Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea