Styx în oglindă la ora refluxului

Mutare la rege

Pandemie, sfârșitul unei ere, întuneric apoi speranță, o alegorie demnă de cel mai recent album Styx, “Crash of the Crown”, un disc care lovește din plin acolo unde “The Grand Illusion” deschidea acolada 4 decenii mai devreme. Ceea ce așteptam de mult s-a produs, Lawrence Gowan explodează ca a doua forță creativă în Styx, împărțind aproape în proporție egală partiturile vocale cu Tommy Shaw, în timp ce țese teme și linii melodice inspirate, la claviaturi, în manieră cvasi Rick Wakeman. Gowan, ce talent irosit pe ultimele 3 albume! E discul Styx pe care îl visam, un efort solid de grup, fără reminescențele West Coast Rock din anii ’80 și dulcegăriile de cabaret ale lui Dennis de Young. Art rock progresiv cu o poveste în spate, abordare mai virilă, fluidă, potențată și de drumming-ul fantastic a lui Todd Sucherman, poate cel mai interesant baterist din zona progessive, post Bruford și Neil Peart. Sigur că nu lipsesc nici câteva balade criminale, cu survolajul armoniilor vocale splendide ale membrilor grupului. Demn de menționat soundul, se simte din plin că albumul a fost înregistrat pe console analogice, ca și “The Mission”, ceea ce îi conferă un parfum cald, oarecum vintage. Drept la țintă cu un disc excelent, disponibil din 19 iunie pe Apple Music, Spotify și probabil Tidal. O mutare curajoasă cu șah direct la lenea și autosuficiența în rock.

Oglinda are două fețe

E normal să nu ignor apariția discografică a lui Dennis de Young, “26 East, vol 2”, mai ales că a fost calculată să coincidă cu lansarea celui mai proaspăt album al foștilor colegi de la Styx. Ar fi nedrept să neg influența uriașă a lui De Young în alchimia grupului, ca solist și co-compozitor al unor hituri care ne vor supraviețui cu siguranță. Btw. refrenul infecțios “Domo arigato-mr. Roboto” aparține lui Tommy Shaw, chiar dacă Dennis a compus piesa. So there’s no Young without Shaw și exact asta transmite “26 East”. E un material al unui profesionist, al unui songwiter talentat căruia îi lipsește acea mușcătură rock și a căror influențe din zona Broadway devin oarecum redundante de-a lungul anilor. He’s no Peter Gabriel care nu a mai avut aer în Genesis și a decolat solo ca să își pună în valoare cele un milion de idei neexploatate în grup. Harul său are limite clare și în ciuda unui disc reușit, trebuie să le dau câștig de cauză celor de la Styx pentru scânteia de inspirație. Sigur că Dennis cântă mai sus ca Gowan, cu cel din urmă fiind un mult mai virtuoz claviaturist și având un aproach mai dark (remember Criminal Mind). Adică exact contrabalansul la solaritatea compozițiilor lui Tommy Shaw.

Cât privește “26 East, vol 2”, pentru fani și puriști, regăsiți un pic de Kander și Ebb, câteva aranjamente drăguțe și doza obligatorie de balade siropoase marca Dennis de Young. Repet, nu e un disc rău deloc, dar parcă nu am îmbătrânit încă suficient și nici nu mi-e prea dor de Aznavour.

Alecu Chiriță