Partea cea dintâi
Primul contact cu un album de blues l-am avut pe la 17 ani când printre alte minunăţii ȋntr-un pachet de vreo 9 albume se afla şi un produs John Mayall 1968, anume „Blues from Laurel Canyon”.
Audiţia celor 9 albume aduse din Franţa de un prieten ce era selecţionat ȋn lotul României de volei-juniori, a durat vreo trei zile.Printre două albume Bob Dylan, „New Morning” şi „Self Portrait”, Santana – „Abraxas”, „III”, The Who – „Who’s Next”, The Rolling Stones, Get Yer Ya-Ya’s Out! (live) și „Sticky Fingers”, Deep Purple (in rock)… era şi acest John Mayall, care ulterior avea să devină, ȋn suflet, „dascălul” meu ȋn materie de blues.
Aşa am ȋnceput incursiunea ȋn „palatul” muzicii blues, acest ocean imens de inspiraţie, atât pentru fraţii rasfăţaţi ai jazz-ului, dar şi pentru rebelii rock-ului. Vă propun, aşadar, o serată ca atunci, un articol pigmentat cu solişti și trupe cvasi-necunoscute mie, dar purtătoare de valoare muzicală. De fapt este o caracteristică a unei muzici de stare, mai puţin interesată de catalogări, topuri, forfotă, stress… vedetism!
Prima alegere este Big Will & The Blues Men cu „Hard Times”, dacă tot trăim vremurile ce le trăim. Trupă olandeză de blues cu piesa omonimă albumului pe care este invitat Peter Struijk, chitarist de blues axat pe slide-guitar şi bottle-neck guitar. Un blues apăsat, cu toate ingredientele, harmonice tenor şi bariton, din plin, pachet de alămuri discrete, şi solo Peter Struijk printre toate. Subiectul? Uşor de dedus…
Nobody out here
At a point of no return I’m just a desolated man
My poor heart burned
Seem that everybody left me
But a devil by my side
Never felt so broken down
Ain’t got no place to hide.
Next… Tinsley Ellis, muzician american născut prin Atlanta, Georgia și desăvârşit ȋn Florida, licenţiat ȋn istorie la Emory University, s-a rutinat printr-o serie de trupe de blues pasagere (ex.The Heartfixers, cu care scoate 2 albume; primul alături de Chicago Bob Nelson, voce şi harmonică), debutând solo ȋn 1988 cu albumul „Georgia Blue”, urmat de alte 16 producţii, ultima ȋn 2020 fiind „Ice Cream in Hell”.
Din familia blues-man-ilor cu care a colaborat pe diferite albume pot fi amintiţi Peter Buck (R.E.M.), Derek Trucks (The Allman Brothers Band, Tedeschi Trucks Band), şi Chuck Leavell (The Allman Brother Band), şi a ȋmpărţit scena cu Warren Haynes, The Allman Brothers Band, Stevie Ray Vaughan, Jimmy Thackery, Otis Rush, Willie Dixon, Koko Taylor, Albert Collins şi Buddy Guy.
Pentru astă seară am selectat de pe albumul „Tough Love” (2015) – In From The Cold.
Şi cum nu există blues fără „ladies“ şi fără suferinţă, urmează Meena Cryle, o austriacă pe numele real Martina Kreil care produce alături de chitaristul american de blues Chris Fillmore( trei albume). Selectez cu „lacrimi ȋn ochi“ o captare din concert, plină de patos, exemplificând:
Ooh, makes me suffer all night long
I said that, oh, it makes me scream
Hey people, makes me suffer I said, all night, all night long
I see the pain of the world, oh
And I carry it home
This no way I’ll walk, I’ll walk, I’ll walk
Observ că, ȋntâmplător, ȋn primele trei selecţii nu este niciun artist afro-american, adică negru. Să fie oare teoria politică-socială care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane? Nuuu, nici vorbă! Şcoala lui John Mayall şi-a pus amprenta.
Aşa că urmează Roscoe Chenier cu o alegere de pe unul din cele trei albume editate până acum, piesa Waiting For My Tomorrow, album „Doing Alright Again” din 2009. Tipul s-a apucat foarte târziu de blues, pe la 17 ani adică, dar a pornit cu ambiţii mari ȋn a face carieră ȋn blues. Într-un final ȋn 1994, pe la 53 ani, reuseşte primul angajament de producţie a 4 albume la casa Avenue Record, aflată ȋn parteneriat cu mult mai celebrele Electra, Atlantic şi Warner Bros.
Următorul să fie, ca să nu avem vorbe, Zac Harmon, de loc din Jackson, Mississippi, adică inima blues-ului negru, autor a 6 albume produse ȋn intervalul 2002 – 2015. În 2006 a fost distins de către Blues Music Awards cu premiul „cel mai bun debut” pentru al doilea album „The Blues According to Zacariah”. Zac este un personaj agreabil şi expresiv ȋn prestaţiile „live”, motiv pentru care este destul de solicitat pe la festivalurile de gen din USA sau Europa. De exemplu, Stand Your Ground din 2016 de la Rhino Jazz.
Mergem ȋn Florida, ȋn Orlando şi Tampa, oraşe de care este legată viaţa şi cariera lui Selwyn Birchwood (chitară, lap steel, voce), născut din mamă englezoaică şi tata din Trinidad-Tobago. S-a apucat de chitară la 13 ani când a luat contact cu muzica lui Jimi Hendrix, fiind apoi deturnat spre „comandoul” Buddy Guy, Freddie King, Muddy Waters, Albert King, Lightnin’ Hopkins and Albert Collins .
Are trupă proprie cu care a editat 5 albume ȋn 10 ani (2011 – 2021) compusă din:
Regi Oliver – Baritone Saxophone, Tenor Sax, Alto Sax, Bass Clarinet, Flute
Donald “Huff” Wright – Bass
Courtney “Big Love” Girlie – Drums
Birchwood, categoric, la cei 36 de ani, face parte din noul val, având ca realizări participarea la festivalurile americane de blues, dar şi „opening act” la concertele lui Buddy Guy sau Robert Cray.
Urmează un blues oarecum ieşit din tipare prin faptul că protagoniştii The Black Heart Procession sunt catalogaţi ca trupă de rock, mai exact indie-rock.
Trupa nascută ȋn San Diego ȋn jurul duetului Pall Jenkins (chitară, voce) şi Tobias Nathaniel (pian, chitară), compozitori interesanţi amândoi, cu proiecte multiple, au scos ȋmpreună 7 albume din 1998 până ȋn 2009. După o criză componistică au ȋncercat ȋn 2017 o regrupare ce s-a soldat cu despărţirea inevitabilă. Jenkins s-a axat mai mult pe colaborări, iar Tobias s-a casătorit cu o practicantă a artelor vizuale, şi s-a mutat la ea acasă, la Belgrad, unde au pus pe picioare interesantul grup Red Step.
Mi-ar face plăcere ca următoarea secvenţă să fie considerată cu adevărat o surpriză plăcută prin includerea cântăreţei Cee Cee James ȋn program. Asemănarea izbitoare cu Janis Joplin, vocal, estetic şi compoziţional, mă face să mă gândesc că Cee Cee continuă să ne ofere ceea ce Janis nu a putut… pentru că a „ars” prea repede.
Cee Cee James a produs 5 albume long-play, dintre care unul din concert şi un EP cu 3 piese din concert. Cam atât despre ea sperând să reuşesc să fac un articol en-detail, pentru că merită. Tocmai de aceea propun 2 piese.
Închei aventura serii cu The Blues Mystery cu al lor „Back To The Dirty Town”, un band elvețian compus din Willy Matt, voce și chitară, prietenul său, Gege Bonvin, la tobe, comparabil prin simplitate cu Charlie Watts, canadianul Walter K.Thut la bass, dar se ocupă şi de producţia albumelor (trei la număr), dar şi Irenee Pralong, a doua chitară, un tip provenit din rock şi jazz ce ȋmparte atractiv partiturile de chitară cu Willy Matt.
În apariţiile live, backing vocals-ul este susţinut de soţiile lui Thut şi Pralong, Luisa şi Julie.
Au debutat în 2015 cu albumul „The Blues Mystery”, continuând ȋn acelaşi an cu „Diesel Rock”, urmat ȋn 2018 de albumul „Soul Memories”.
Vă urez o noapte minunată!
Al vostru,
Dan-Gabriel Boric