Povestea a 7-a
Domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău
Iată-mă din nou în Parcul Bătrânilor, parc aflat în spatele Primăriei din Arad. Soare din belșug, ieşit din comun, comun din care ieșise fără de veste o căldură devastatoare, toropeală trecută din obișnuit în neobișnuit și instalată în capetele oamenilor asemeni somnului devastator venit de niciunde și acompaniat de un căscat contagios asemeni pestei porcine care bântuie peste tot și pe niciunde, aer în care nici aerul nu se mișcă… și linișteee, liniște de mormânt achiziționat la mâna a treia. Dom’le! Se părea că nimeni și nimic nu poate descopcia populația aflată în zonă din strânsoarea stării de moleșeală generală descălecată parcă din fuga timpului și năpustită cu înverșunare spre combatanții jocurilor de la mese. Și totuși, ceva avea să se-ntâmple, ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat!
Dom’le! În parc s-a ivit ca din caldarâm domnul Clănțău, Nucu Clănțău, un bărbat cam de vreo 70 de toamne, pe cât de mic și de gras pe atât de iute de picior și vorbă. Acu, bine, pe domnul Nucu nu-l cheamă Clănțău, dar așa l-au poreclit jucătorii bătrâni, de șah. De fapt numele lui de familie e Tololoi. Și cum ziceam, dom’le, iată-l pe domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău. N-a coborât bine treptele în parc, că i s-a și auzit clanța, pardon, gura: -“Domnilor! Pionul poate avansa până la ultima linie accesibilă lui!”. Apoi, din două mișcări, a ajuns între mesele de șah tunând: –“Măăăi! Care nu știi câte coloane, câte linii și câte patrate are tabla de șah, părăsește imediat parcul!”.
Dom’le! După cum întorceau ochii peste cap și murmurau mărunt, unii printre buze, alții, care au desigur, pe sub mustăți, mi-am dat seama că nu erau gesturi de respect și nici binecuvântări prietenești. Că mi-a și zis unul dintre cei prezenți, în vreme ce părăsea zona, ținându-și mâna dreaptă în dreptul inimii: –“Omule! Dacă suferi de inimă retrage-te din zonă! Mie mi-e de-ajuns un infarct făcut din cauza lui Clănțău. Bată-l… și facă-l…mânce-l…ăsta-i radio stricat, atâta îi turuie gura!”. Avea dreptate bietul om, domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău, turuia, dom’le, printre mese… să-ți vină rău, nu altă.
Uite așa, dom’le, cam o oră s-a plimbat printre mesele de șah turuind: –“Mută calul la c3!”; –“Tăntălăule! Capturează-i nebunul de la b5!”; –“Chiorule! Vezi că-ți ia turnul cu nebunul!”; –“Pleacă domnule la “Bidi”, la băi și nu mai aglomera parcul că nu știi cu se se mănâncă șahul!”; -“Ai îmbătrânit degeaba, moșule! Ești praștie la sportul ăsta!”; -“Hai, Kasparovilor! Hai, mutați, nu dormiți în papuci pe spațiul public!”; …
Dom’le! La un moment dat, cum stam pe banca-mi îndătinată, cu ochii spre domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău, am simțit că îmi vâjâie capul, mă ia cu friguri, intenționând să mă reped până la cișmeaua din apropiere ca să iau două, trei guri de apă. N-am apucat, însă, deoarece năpasta s-a abătut în zonă. Zic asta pentru că la un momet dat, cum probabil i se uscase vorba de la atâta vorbărie, domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău, a apucat o sticlă cu suc, așezată fără dop pe una dintre mese, a dus-o la gură, a înghițit două guri de suc, după care a scăpat sticla din mână, ochii i s-au bulbucat, fața i s-a înroșit asemeni ardeiului Kapia… și în vreme ce s-a prăbușit pe un scaun liber a reușit doar atât să mai îngaime: –“Vreți să omorâți regele, nebunilor?”, după care din gură i-a ieșit în zbor un viespe, iar limba i s-a umflat asemeni unei prune mari.
Dom’le! Cât ai zice venin, jucătorii au părăsit în fugă parcul, speriați. Am rămas doar eu cu domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău. Ce era altă de făcut decât să-l salvez de la sufocare, așa că din două mișcări i-am scos limba din gură, i-am legat-o cu un capăt de sfoară pe care l-am smuls de pe portbagajul unei biciclete sprijinite de un pom, apoi pe celălalt capăt l-am pus să-l țină cu mâna dreaptă. Eh, uite așa, în vreme ce domnul Nucu Tololoi, zis Clănțău, se îndrepta spre ieșirea din parc cu limba scoasă legată cu sfoară, m-am îndreptat spre casă zicându-mi în gând: –“Cred că azi, în casa domnului Nucu Tololoi, zis Clănțău, regina bate regele!”.
Eh, despre alte multele auzite și petrecute în Parcul Bătrânilor veți afla în povestea următoare. Până atunci – toate bune!
Gheorghe Hodrea