Cultura se face cu bani, dar mai ales cu suflet. La prima vedere sună ca un slogan care își dezvăluie însă acuratețea când scoți din ecuație termenul secund. Clar nu e o afacere individualistă, ci o horă în care fiecare pion își are rolul său. De la individul cu idei geniale, care are probleme de exprimare, trecând prin organizatorul metodic și matematic, până la carismaticul lobbyst care servește deopotrivă ca liant și catalizator. Mai suntem și cei de pe margine, care odată eliminați, dispare spiritul critic și obiectivitatea. Cântă minunat elevii Liceului de Muzică din Timișoara, dar trebuie să vină un Balint sau un conu Alecu să îți povestească sau să îți trezească interesul despre ce înseamnă un concert Herbie Hancock. Dar Ioji, Pali și Ciupitu de la Liceul Vidu au cântat în recital „Cantaloupe Island”, compoziție semnată evident Hancock și a fost chiar mișto. Am primit informația, mulțumesc!
Se spune că esteții există pentru a-i mângâia barba lui Dumnezeu, încercând mereu să pozeze în sfinți, în timp ce omul pe care îl mănâncă palma să scrie e gnomul acela rău care te trage de nas.
Dincolo de naivitatea căutată a acestui text șade un duș rece, unul similar cu prima noapte petrecută de bărbați în armată. Revelația! Fiorul acela care se transpune în primul Live cu adevărat memorabil pe care l-ai văzut în viață, acel trident care te desprinde de experiența sterilă a discului și te aruncă în vâltoarea emoției. Aici intervine sensibilitatea, emoția, fluidul acela care împietrește o sală în încântare. E o experiență metafizică dincolo de orice descriere. L-am văzut cu 15 ani în urmă pe Al DiMeola la 2 m distanță, e ușor mai scund decât mine și fruntea i-a urcat semnificativ. Cald, vivace ca muzica sa. Pe scenă a pășit un om, iar la final am aplaudat un zeu. Cam asta e religia urbană aplicată a fenomenului muzical. Iartă-mă Doamne, dar chiar mi-a plăcut!
Alecu Chiriță
îmi place enorm acest intro. aștept, nu prea mult.