A fost prima trupă de rock al cărui poster am avut voie să-l lipesc pe pereţi. Un prieten mai mare îmi făcuse cadou posterul extras dintr-o revistă „Bravo”. Muzica Uriah Heep o descoperisem la o emisiune de noapte a unui post căruia îi zicea Radio Luxembourg, pe care o ascultam noaptea, în surdină.
Trebuia să invit o trupă vedetă la „Zilele Aradului”. Fuseseră deja, în alţi ani, Albano, Chris Norman… Când am aflat că Uriah Heep sunt disponibili mi-a sărit în ochii memoriei adolescentine posterul lor, care a dat startul îmbrăcării pereţilor camerei mele, de atunci, cu zeci de alte afişe.
Nu era pentru prima oară când veneau în România. Aşa că mi s-a părut ciudată o solicitare ce era trecută în contract. După ce au aflat că înaintea lor evoluau pe aceeaşi scenă mai multe trupe de rock, au solicitat un anumit tip de mixer de sunet, care să fie conectat la aceeaşi instalaţie de sunet, dar să nu aibă legătură cu mixer-ul utilizat de celelalte trupe.
Concertul urma să aibă loc la Ştrandul „Neptun”, care la vremea respectivă era una dintre atracţiile de succes din Vestul României. Nu neapărat din pricina bazinelor, ori a spaţiilor verzi, ba nici măcar datorită superbei faleze arădene. Evenimentele organizate, terasele, discotecile şi barurile care înţesau cu distracţie îngustul mal stâng al Mureşului atrăgeau public inclusiv din oraşele apropiate din Ungaria. La vremea aceea, începutul anilor 2000, într-un week-end, pe aleile ştrandului „Neptun”, se circula umăr la umăr, înghesuit, în căutarea unui loc la o masă, ori a unei priviri pentru flirt. Inclusiv aceste plimbări erau un spectacol al vieţii urbane. Zeci de spaţii organizate pentru petrecerea timpului liber transformaseră Aradul într-o destinaţie pentru distracţie. Ştrandul îşi căpătase chiar o poreclă alintată: litoralul din Vest.
Nu-mi amintesc din ce cauză nu au putut ateriza nici pe aeroportul timişorean şi nici pe cel arădean.Aşa că a trebuit să îi preluăm cu un autocar de pe Aeroportul din Budapesta. România nu era intrată încă în Uniunea Europeană, iar traversarea vămilor rutiere era o adevărată aventură. De care n-au scăpat nici cei de la Uriah Heep. Au aşteptat la o coadă lungă de câţiva kilometri până au trecut de barierele formalităţilor vamale. La conferinţa de presă au declarat că doar asta le-a amintit că ajungeau într-o ţară care abia ieşise de după Cortina de fier. Fiindcă, pe timpul şederii la Arad, au uitat de ceea ce au solicitat în lista de mâncăruri şi băuturi fine şi s-au solidarizat cu micii, grătarele şi ţuica românescă. Probabil că le mai povestise câte ceva Nicu Covaci, cu care mă împrietenisem la organizarea aniversării de 40 de ani a celor de la Phoenix şi care m-a şi ajutat să îi aducem pe Uriah Heep la Arad.
Toate prognozele meteorologice anunţau pentru seara concertului o ploaie torenţială şi furtună cu tunete şi fulgere. Aşa că i-am însoţit la probele de sunet cu o aversă de scenarii catastrofice în minte despre desfăşurarea evenimentului. Cum faţa mă trădează întotdeauna, chitaristul Mick Box mi-a zis că aflaseră şi ei despre prognoze. Nu ştiu de unde mi-a venit replica împrumutată de la Ioan Gyuri Pascu: când organizăm noi un concert nu plouă niciodată! Mi-a zâmbit aşa, înţelegător, ca unui copil care spune o tâmpenie.
Cele două mixere de sunet erau aranjate unul în spatele celuilalt. La cel care urma să-l folosească cei de la Uriah Heep, stătea înfiptă în ambele coate o femeie. Fumul ţigării din colţul gurii se revărsa prin toate ridurile ce îi brăzdau faţa, ca nişte tranşee ale trăirilor din povestea nopţilor nedormite prin săli de repetiţii. Nu cred că era foarte în vârstă, dar în privire i se putea citi calmul dobândit în ani de experienţă. Probele de sunet au durat mai puţin de 10 minute. Câteva acorduri de chitară, câteva lovituri în tobe şi a aruncat o husă pe mixerul de sunet, spunându-mi, printre firele de fum de ţigară, să nu las pe nimeni să pună mâna pe aparatură. În timp ce îi conduceam spre hotel pe cei din Uriah Heep, trupele care cântau înaintea lor au început probele de sunet cu alt sunetist, la celălalt mixer.
Nu ştiu dacă scotea vreodată ţigara din colţul gurii. Fiindcă aşa a venit şi seara, învăluită în fumul tutunului, tăiat de ridurile ei, aceeaşi doamnă de la sunet, cu câteva zeci de minute înainte de a urca pe scenă trupa care o angajase. M-am aşezat în spatele ei, pe o bancă, să văd ce se întâmplă. A ridicat husa de pe mixerul de sunet şi m-a întrebat cât mai au de cântat trupele care deschideau concertul celor de la Uriah Heep. I-am spus că maxim două piese. Mi-a făcut un semn de OK, cum ar veni că sună bine trupele şi de la celălalt mixer. Într-adevăr, suna bine muzica celor de la Cargo. Dar a venit începutul concertului vedetă. Aceeaşi scenă, aceleaşi cabluri, aceleaşi boxe, aceleaşi microfoane… Doar omul de la sunet era altul. Iar muzica Uriah Heep s-a auzit cumva… magic! Abia atunci am înţeles că sunetistul ar trebui să facă parte din orice trupă sau ansamblu de muzicieni.
A fost un concert perfect! Până şi ploaia, furtuna, tunetele şi fulgerele anuţate s-au ascuns prin culisele norilor, ca să privească şi să asculte acel concert perfect!
P.S.Cineva a filmat mare parte din concertul de atunci şi l-a postat pe youtube: https://www.youtube.com/watch?v=6apACPGDb8M