Răzbunarea pare să fie o temă de scenariu de film cu priză anul acesta. La public, dar mai ales la juriile premiilor pentru cinematografie. Dacă nu dinte pentru dinte, măcar un dinte pentru o dantură. Filmată în plan detaliu, cu mult sânge împrăştiat şi în farfuria cu popcorn de dincoace de ecran.
Cam cu această prejudecată am început să urmăresc filmul„Sicario”. Şi n-au trecut nici patru minute din film că au şi apărut cadavre mutilate, ofiţeri FBI care vomitau la vederea lor, şefi nervoşi… totul de o aparentă şi obositoare filmare de clişeu. Deja mă aşteptam la nişte mitraliere şi câţiva Rambo care să răzbune moartea celor descoperiţi morţi.
Dar, nu!
A început un film. Despre arta manipulării, despre dezgustul compromisului, despre josnicia ademenirii într-un joc fără întoarcere, despre miza unei cauze fără sens, despre falsa cauză a unui luptător fără scrupule.
„Sicario” înseamnă ucigaş cu simbrie. În Mexic. Am crezut că este o altă reproducere proastă a celebrului film al regizorului Luc Besson, în care este racolată o femeie pentru misiuni speciale ale serviciilor de informaţii secrete. Am mai scris că nu îmi place să povestesc filme care merită văzute, însă nu mă pot răbda să nu vă relatez firul poveştii, care mie mi s-a părut interesant. Deşi totul este construit pe o poveste de răzbunare, în acest scenariu răzbunarea este un mijloc şi nu un scop. De fapt, spectatorul este introdus într-o lume în care şi el ar vrea să păstreze secretul despre care nu ştie nimic. Totul e confuz, dar foarte la vedere. O tânără ofiţer al serviciilor FBI este racolată de o structură şi mai secretă. Aparent pentru o misiune pentru care avea aptitudini, pentru ca, până la urmă să se demonstreze că fusese doar folosită pentru că era femeie. Ucigaşul profesionist este un fost ofiţer de servicii secrete, căruia mafia drogurilor îi ucisese familia. El se foloseşte de toţi, iar toţi se folosesc de el.
E un film în care spectatorul nu solidarizează cu ucigaşul, ba chiar îl urăşte. Dar nu îl poate ucide. Nu poţi spune de ce. Ucigaşul cu simbrie omoară pe oricine îi opreşte scopul pe care nu îl are. Ştie doar că nu mai are pe nimeni.
Tensiunea din „Sicario” este în fiecare picătură de imagine, care îţi curge prin vene ca un sânge plin de adrenalină. Tipi ciudaţi, de la îmbrăcăminte până la gesturi. Prim-planuri şi planuri detaliu care leagă foarte bine un scenariu, fără ajutorul unui dialog între protagonişti. De pildă, când femeia este racolată privirea ei coboară aproape involuntar pe încălţămintea agentului secret: purta nişte şlapi într-un birou în care toţi purtau costum şi cravată. Un agent secret în şlapi? Ce legătură are? Şi aşa e construit tot filmul. Pe întrebări fără sens, dar care au un răspuns final.
Oricum, Benicio del Toro (în rolul ucigaşului cu simbrie) şi Josh Brolin (în rolul agentului secret) par să te facă să uiţi că mai ai altceva de făcut decât să te uiţi pe gaura cheii să vezi dacă nu vine cineva. Scenariul lui Taylor Sheridan pare scris special pentru Emily Blunt, care interpretează rolul agentei racolate. Regia lui Denis Villeneuve ar fi meritat o nominalizare pentru Oscar.
Dar statueta a preferat o răzbunare mai cu succes de Hollywood. Şi cu un happy-end. „Sicario” nu are un final fericit. De fapt, finalul filmului începe povestea vieţii unui agent secret care trebuie să îşi asume compromisul asumării minciunii. Iar celălalt îşi ucide memoria.