Să îţi vezi ambii copii, jucând, ca actori, în acelaşi spectacol, pe aceeaşi scenă, nu e de ici de colea, ca părinte!
Cum să privesc la spectacol: ca un părinte, sau ca un jurnalist critic? Ca părinte e uşor. Le ştii primii paşi, le ştii primele gângureli şi primele revolte adolescentine. Crezi că le cunoşti şi încercările, fără să ai habar de trăirile lor în lupta cu clipa. Evoluţia e firească. Şi ei îţi cunosc lipsurile, greşelile şi absenţele de părinte.
Aşa că, am ales să fiu un jurnalist, care a fost invitat la spectacolul de absolvire de master al fiicei: Ioana Octavia Balint. Eu i-am divulgat numele complet, dar întregul spectacol a fost semnat de Nana. Aşa îşi spunea singură, când era mică, am aflat din surse sigure.
Spectacolul de teatru a fost pus în scenă după piesa lui Ioan Peter (Pit), „Tot ce se dă”. M-am dus cu inima strânsă la avanpremieră, din mai multe motive. Ca fost regizor tehnic la teatru, ca spectator şi ca producător de spectacole de teatru ştiu o regulă nescrisă: nu mergi la premiere! Cu atât mai puţin la avanpremiere! Pentru că totul e îngropat de emoţiile inerente! Abia după aceea am mai aflat că fusese, de fapt, primul „şnur”, adică prima repetiţie fără întrerupere.
Fiindcă Ioan Peter mi-e prieten de zeci de ani, ştiam cam tot despre piesă. De la motivaţia scrierii ei, până la punerea ei pe scene profesioniste ale companiilor private, ori ale teatrelor din România sau din Finlanda.
Cu atât mai mari au fost emoţiile aşteptărilor la vederea punerii în scenă gândită de Nana. Apoi, îi cunoşteam veleităţile de artist plastic şi scenograf, pe care i le-am şi încurajat la un moment dat. Însă, îndrăzneala de a ieşi la scenă deschisă cu întregul concept al unui spectacol am crezut că va fi o obrăznicie.
Şi a fost!
Fiindcă mi-a dat de toţi pereţii prejudecăţile de pretins spectator avizat. Spre deosebire de alte puneri în scenă ale piesei, a găsit nişte rezolvări interesante, ba chiar extravagante ale unor situaţii.
Două cadre metalice, aparent banale, au fost transformate de actori în cabină de tir, ocean, autoturism, vagon de tren, punct vamal, mal abrupt de mare, ba chiar un loc aglomerat dintr-un oraş britanic. Apoi,, spre exemplu, somnul incomod al celor trei protagonişti a fost pus în scenă printr-un pod în trei, exhibiţionist! Trei geamantane, probabil împrumutate studenţeşte, se transformă îm groapă de îngropăciune, loc de ascunziş, loc de artefacte… Au propus inclusiv mişcări coregrafice, care sunt rar întâlnite la actorii români în spectacole de teatru, prin care simulau înotul salvator, posibilul înec, chiar somnul adânc spart de vreo intervenţie a unui şofer insistent în a-şi impune părerile.
Întru toate, m-am bucurat să îmi revăd fiul pe scenă, actor şi el, absolvent de Târgu Mureş, pe George Hadrian Balint (i-am divulgat şi lui numele complet), deşi între timp a ales să devină un IT-ist ca profesie. George este tipul de actor care în momentul în care intră pe scenă o umple! Prin simpla prezenţă. De-asta cred că soră-sa, Ioana, Nana, i-a dat şi cele mai multe roluri de interpretat, de la şoferul de tir care ascultă manele, până la paznicul cimitirului, care este obsedat de îndemnul „tot înainte!”.
Şi ceilalţi parteneri de spectacol au uitat că sunt studenţi într-un spectacol de absolvire. Adică i-au prins rolurile cu dăruirea pe scenă, ca actori.
Altfel spus, dintr-un spectacol de absolvire, m-am trezit că privesc la actori în carne şi oase.
Nu ştiu unde vor prezenta spectacolul, dar vă recomand să îl vedeţi. Nu din calitatea de părinte, ci din cea de jurnalist!
Aşadar, deci şi prin urmare: bravos, copii! Şi, la mai mare!
Pentru conformitate, prezint distribuţia spectacolului „Tot ce se dă”:
Scenografia Nc2
Lumini Petru-Silviu Văcărescu
Le distribuție
P.S. Fotografiile nu sunt ale mele, fiindcă am făcut poze ca un părinte.