Până eu îmi pregăteam telefonul pe post de reportofon, câinele lui Vali Voicilă, un mascul dalmaţian superb, îmi mirosea picioarele. Fiindcă îi simţea pe cei cinci Akita-Inu ai mei. A înţeles că nu sunt vreun duşman.
-Cum îl cheamă?
-Dor!, îmi strigă Vali din bucătărie, pregătindu-mi o cafea, pe care am dat-o pe un pahar cu apă, din cauza unei gastrite.
Nu m-aş fi gândit să chem un dor care să îmi adulmece dragostea!
-De la mi-e dor de casă vine…, îmi adânceşte Vali un gol în stomac. Am fost în America… peste tot… şi îmi era dor de el.
-Apropos de America! La un moment dat, într-unul dintre cele multe interviuri pe care mi le-ai acordat, ai spus că ai fost într-un loc împreună cu Dorel Popa, care devenea mai apoi primar al Aradului. Spuneai că tu nu ai intrat. Despre ce loc era vorba? Poţi să spui acum, după 30 de ani?
-Foarte simplu! Doru a fost privit şi înainte de Revoluţie ca un disident. El a fost susţinut de Ambasada SUA. La Pâncota, de exemplu, pentru a fi păstor. Atunci, în SUA, biserica baptistă era foarte puternică. Iar Doru avea legături mai puţin cunoscute, ca să mă exprim eu eufemistic. Am fost cu el împreună la Washington DC, la Departamentul de Stat. Am fost împreună cu primarul de atunci al Timişoarei, Viorel Oancea. Cel care la Revoluţie a trecut de partea demonstranţilor. Am dormit în camerele senatorilor. Doru a fost primit şi la Casa Albă. Eu nu puteam să intru unde intra Doru. Eu eram pentru prima oară în SUA.
-Un simplu lider de la Revoluţie…
-Da, dar foarte bine primit.
-Este asta o cutumă, ca orice lider din România să meargă la Washington pentru o vizită de curtoazie?
-Nu cred în asta. Dar cred că, în ce îl priveşte pe Doru…
-Dar tu de ce ai fost chemat acolo?
-Nu am fost chemat. Doru m-a dus şi pe mine şi pe primarul Timişoarei. Eu intrasem într-o biserică baptistă în 1991 prin botez. Ce povestim noi se întâmpla în 1993. Cu el am fost în multe locuri în SUA. Românii baptişti din SUA sunt foarte influenţi. El era cunoscut de Ambasada SUA de la Bucureşti dinainte de 1989, ca şi disident. Îţi mai dau un exemplu, care şi pe mine m-a şocat. În timpul Revoluţiei din 1989 sunt fotografii din Consiliu, la Arad, în care Doru Popa este la masă, dar eu nu îl cunoşteam. Eu nu l-am văzut în stradă nici în 21, nici în 22. Nu am vorbit cu el. El a fost adus de-acasă. Mi s-a spus că este un disident. Şi i s-a dat un loc de cinste. Apare la masă lângă mine.
-Cunosc fotografia.
-Da, o ştii. A fost făcută de Hornoiu, mă rog, nu ştiu de cine… Când s-a aşezat la masă Doru a început să şi vorbească, să dea sfaturi, să aibă atitudine… Eu eram puţin intrigat: se trece peste mine? Doru apare la Frontul Democratic Român, pe prima pagină, la membri supleanţi. Era nemulţumit că apărea ca muncitor pe acea listă şi nu ca inginer. Deci, el intră pe o poziţie foarte importantă. Şi se ocupă cu drepturile omului. Într-adevăr, avea uşi deschise peste tot, pe linia bisericilor baptiste, de la Londra şi Dublin, până la Washington. El a mai deschis nişte uşi cu o fotografie: botezul meul şi al celui care trebuia să tragă în noi. Un subofiţer de la armată, care trebuia să tragă în noi.
-Cine e subofiţerul?
-Nu mai ştiu cum îl cheamă.
Generalii trmişi să reprime Revoluţia la Timişoara se războiesc la Arad
-Vali, ce nu s-a spus despre Revoluţie? În Arad.
-Îţi spun ce nu s-a spus. Fă o plimbare pe Malul Mureşului şi uită-te la Hotelul Parc. Se spune că şi pietrele vorbesc. Suntem în data de 22 decembrie 1989. Vin cei doi generali, Nuţă şi Mihalea în Arad. Au fost cazaţi la Hotelul Parc. De la ora 22,30 se trage năprasnic înspre Hotelul Parc, până dimineaţa, când cei doi generali pleacă către Deva cu trenul. De la unitatea militară de peste Mureş, din Cetate, 01380, se trage asupra Hotelului Parc încontinuu!
-Se văd urme de gloanţe…
-Îţi spun eu ce s-a întâmplat acolo. Ar fi trebuit ca, în urma acelui tir, toată faţada să fie ciuruită. Pentru că atunci când din Consiliu s-a tras asupra Băncii Naţionale toată faţada Băncii a fost ciuruită. Clădirea de alături a fost şi ea ciuruită. Acolo locuiau şi locuiesc oameni. De ce dacă se trage de la unitatea militară asupra hotelului clădirea nu e atinsă? Nimic! Găurile de sus sunt făcute de Constantin Gurilă, cu pistolul mitralieră pe care l-a primit şi l-a predat ultimul. Deci găurile alea sunt de la un singur pistol mitralieră! Întrebarea mea este: cu ce s-a tras din unitatea militară din Cetate? Nu ştiu cu ce au tras cei 29 (douăzeci şi nouă) de trăgători care au venit cu Nuţă şi Mihalea la Arad. Nu pot verifica unde s-au dus gloanţele. Dar pot să mă întreb de ce gloanţele trase dinspre Cetate nu au găurit Hotelul Parc. Şi nu s-a întâmplat nimic. Când s-au dus ai noştri după muniţie la unitatea militară au fost întâmpinaţi cu foc şi au murit oameni. Atunci au ştiut să tragă.
-Nu a fost o diversiune totul?
-Ăăăă… Doru Miclea spune că atunci când au mers cu camionul la unitatea militară a mai trecut un camion. Stranschi, colonelul care conducea gărzile patriotice, spune că nu mai erau gloanţe în Consiliu şi de-aia a trimis camionul la unitatea militară. Nu înţeleg. Generalii Nuţă şi Mihalea sunt trimişi la Timişoara de Elena Ceauşescu pentru reprimarea Revoluţiei. Alături de ei, unitatea militară 01380 din Arad, cu Marcu la conducere şi cu Eugen Bădălan, şeful statului major de la Oradea. Sunt trimişi la Timişoara pentru a susţine acţiunile împotriva demonstranţilor. Încă din 17 decembrie 1989. Pe Calea Girocului e nenorocire. Întrebare: de ce după un timp atât de scurt, în 22 decembrie, cei doi, Nuţă şi Mihalea vin la Parc, în Arad, cu 29 de trăgători, şi deschid focul împotriva celor cu care fuseseră la Timişoara ca să lupte împotriva demonstrnţilor? Care este logica? La Timişoara au fost împreună!
-Asta nu a subliniat-o nimeni până acum.
-Păi, nu, eu mă gândesc la asta şi acum. Spre Consiliu se trage din trei părţi: dinspre fostul Liceu Sanitar; se trage dinspre Banca Naţională; se trage spre Bancă din Consiliu, iar Banca e ciuruită; Se trage de la fostul Restaurant Mureş…
-Bulevard!
-Aşa, Bulevard! Se trage din Palatul Cenad tot spre Consiliu, actuala Primărie; se trage inclusiv din Palatul Cultural către Consiliu! Ştii cum trebuia să arate actuala clădire a Primăriei? Ciuruită toată! Se trăgea de peste tot! Nimic! Nici o urmă! În schimb, ai noştri din Consiliu trag şi găuresc toate clădirile din jur! Apoi, îmi spune Diaconescu de la Lipova, trimis cu misiune să apere Aradul. Şi îmi spune că a nimerit în mijlocul unui adevărat război.
„Noi vrem să aflăm cine a făcut diversiunea. N-o să aflăm! Toţi trăiesc!”
-De ce crezi că s-a pornit atât de greu ancheta Revoluţiei, după aproape 30 de ani?
-Dan Voinea spune că multe dosare au fost gata de finalizare. Deci, s-a lucrat în perioada asta. Dar… Ovidiu, îţi spun părerea mea: pentru simplul fapt că la Revoluţie nişte ofiţeri au fost căpitani şi maiori, iar în câţiva ani au ajuns generali! Uită-te la Bădălan! A fost maior la Revoluţie, iar după aia a ajuns şeful Armatei Române! Eu am protestat şi când a fost numit şeful Forţelor Terestre!
-Atunci mi-ai acordat un alt interviu.
-Da, în 1998. Am protestat, fiindcă eu ştiam că ăsta când se enervează se înroşeşte şi nu mai gândeşte. Dacă era o situaţie de criză ăsta ne băga într-o nenorocire! Fiindcă l-am văzut cum se comportă. Eu l-am privit ca actor, ca un personaj. Când l-am văzut că duce mâna la pistol, se face roşu ca racul şi vrea să mă împuşte fiindcă am smuls stema comunistă de pe steag… Am schimbat steagurile, fiindcă mai eram o mână de oameni în noaptea aia, iar el avea toată armata pusă în flanc. Am vorbit cu Dan Voinea de curând. Mi-a zis: ştiţi că nu am putut să finalizez dosarul Aradului? Fiindcă nu mi s-au dat actele ca să le pot face. Am rămas uimit! De ce crezi că s-a întâmplat asta? Fiindcă Eugen Bădălan, care a ajuns şeful Armatei Române, nu avea nici un interes să se afle că la Unitatea Militară din Cetate s-a tras anapoda.
-Adică să nu se toarne pe el însuşi!
-Păi, da. Să spună el că s-a tras şi că toată schema de apărare a Aradului era făcută de el? Cum era să mai vorbească el, Eugen Bădălan, despre 19 morţi, şi despre 38 de răniţi?
-Am deja o mărturie, care îmi dezvăluie că diversiunile în Arad, şi nu numai, au fost create de către serviciul secret al Armatei Române, fostul DIA. Crezi că ar putea fi adevărat?
-Îţi arăt cartea. Cartianu leagă morţii din Arad de generalii Nuţă şi Mihalea. Deci, ei aveau informaţii primate de la Timişoara şi Arad. De la Arad, probabil de la Bochiş, care i-a preluat de la gară şi i-a dus mai departe. Bochiş fiind la fosta formaţiune USLA. Cei doi generali au sărit în aer cu elicopterul care ducea şi probele lor. Nuţă şi Mihalea au venit în Arad cu 29 de trăgători. Generalii au plecat către Bucureşti, dar cei 29 au rămas în Arad. Nu ştiu ai cui au fost, dar s-a tras în Arad. Şi s-a tras năprasnic. Şi după plecarea generalilor. De pildă, cine a fost cel care a tras dintr-o Dacia, fără număr, în cartierul Aurel Vlaicu şi a ucis un subofiţer de miliţie? După aceea sunt răniţi şi ucişi mai mulţi.
-Aşadar pentru asta au rămas cei 29 în Arad?
-Păi, dacă plecau trăgătorii cu cei doi generali, îi mai putea aresta cineva la Deva? Tot ăia 29 au tras din Hotelul Parc spre Unitatea Militară din Cetate. Întrebarea e alta: cum au scăpat cei doi generali în dimineaţa zilei de 23 decembrie, de la Hotelul Parc, şi au şi ajuns la gară, cu toate că hotelul era înconjurat de Armată, iar toată noaptea se trăsese? Eu ştiu de DIA, dar tu nu observi că nu se doreşte să se spună adevărul? Nu vezi că ne trimit de la Ana la Caiafa? Nu vezi că aruncă vina ba pe unul, ba pe altul?
-Înseamnă că aceleaşi structuri încă mai au putere!
-Exact. Ei au acţionat la ordin, iar acuma spun: ne băgaţi pe noi în puşcărie? Toţi trăiesc şi nu sunt bătrâni.
-De la trăgători şi până la comandanţi.
-Aşa. Şi atunci au fost folosiţi pentru diversiune, iar noi acum vrem să aflăm cine a făcut-o. N-o să aflăm! Nici Armata nu pune la dispoziţie datele informative. E clar că zgomotul care s-a făcut la Bucureşti a fost produs de nişte “jucării” militare folosite pentru diversiuni. E clar că. după aceea, telefoanele care au fost date au urmărit crearea haosului în Armată, între o unitate militară şi alta. Să se omoare între ei. Este clar că a fost un scenariu făcut de profesionişti. Aş greşi să spun că eu ştiu. E o temă care mă frământă de 30 de ani.
„Nu Iliescu trebuia să fie preşedintele României”
Preşedintele Iliescu avea toate pârghiile să afle cine sunt cei care au făcut diversiunile. Şi n-a aflat. Sau n-a vrut să spună. Iar acum este acuzat şi îi trage după sine şi pe alţii. El a devenit prizonierul acestei situaţii. El a fost avansat în urma acestei diversiuni! Şi nu putea să desconspire ceea ce s-a întâmplat. Pentru că diversiunea l-a ajutat! Eu îţi spun ceva în premieră: după 22 decembrie, seara, 1989, nu Iliescu trebuia să fie preşedintele României! Fiindcă trebuiau să fie alegeri libere! Ăsta era cursul firesc al lucrurilor!
-Stai puţin! Tu pui în discuţie o chestiune foarte interesantă! Pentru că, încă din 21 decembrie 1989 i se striga numele în pieţe!
-Da. Şi la Arad s-a strigat în 21 decembrie.
-Deci, el era deja pregătit.
-Noi habar n-aveam de asta. Dar putea să nu fie el preşedinte, fiindcă în 22 decembrie la Bucureşti s-a strigat şi „Jos comunismul!”. Primul nume care s-a strigat la Bucureşti a fost al Doinei Cornea! Au apărut atunci două forţe. Una mai mică şi mai puţin organizată, iar alta mai mare şi organizată. Prima forţă era cea care spunea jos comunismul şi vrem o ţară occidentală, iar cealaltă venea prin Pactul de la Varşovia, să fim alături de ruşi. Nu putea prima forţă să o suprime pe a doua. Adică, nu putea atunci să vină Doina Cornea să conducă România. Aşa au venit comuniştii cu sistemul lor.
Am mai vorbit cu tine toate astea.
-Nu atât de direct!
-Da. Atunci, la Revoluţie, au venit la mine în birou doi KGB-işti. Cu doi pumni de medalii, Glasnost Perestroika şi altele… Adică ne-au dat multe insigne să le folosim. La Timişoara, în 19-20 decembrie, apare şi o pancartă pe care scrie „Perestroika”. La Arad nu apare aşa ceva! Ceea ce înseamnă că şi-au băgat coada şi acolo, în Timişoara. Pentru că se dorea tragerea Revoluţiei Române către Rusia. Cu totul! Adică, acuma noi să fim un fel de Belarus! Am vorbit cu Iliescu când a venit în campania elctorală din mai 1990 şi i-am spus de întâmplare. Atunci, cei doi KGB-işti au cerut să vadă judeţul Arad. Seara când ne-am întors din Podgorie mi-au spus ceva care s-a şi întâmplat după aceea, din păcate: vreţi Basarabia? Pierdeţi Transilvania! I-am povestit asta lui Iliescu. Nu m-a întrebat nimic. Detalii… Nimic! Atunci mi-am dat seama că e groasă treaba. Eu veneam din stradă, din teatru… nu îmi propuneam să fac parte dintr-o schimbare ca în celelalte ţări foste comuniste. Eu voiam doar libertate! Voi muri pentru asta! Nu pot trăi în constrângere!
„N-am reuşit să ne împlinim solidaritatea!
-Vali, ce ai câştigat şi ce ai pierdut în ăştia 30 de ani?
-Ăăăă… Offf… În ceea ce mă priveşte, am câştigat exprimarea în practică a gândului de a lupta pentru libertate.
-Te opresc puţin. Tu erai, înainte de Revoluţie, un actor extrem de iubit. Datorită acestui fapt ai şi fost recunoscut la Revoluţie. Dar şi ascultat şi credibil. Erai liber şi înainte de 1989. Care-i diferenţa dintre acea libertate şi cea de după 1989?
-Aşa-i. Dar înainte de 1989 aveam un refugiu. În personajele mele din teatru. Acum biserica este foarte importantă pentru păstrarea libertăţii mele. Convingerile mele creştine. Pentru că Revoluţia din 1989 a avut două direcţii: una socială, urmărind rezolvarea problemelor sociale, chiar minimale (apă caldă, căldură, curent etc.), iar cealaltă este direcţia creştină.
-Dar şi înainte de 1989 mergeam la biserică…
-Nu am fost constrânşi să nu mergem, dar aceşti 30 de ani sunt cea mai liberă perioadă din istoria României pentru Biserică. Indiferent de confesiune. Toate confesiunile au posturi deradio, de televiziune, clădiri noi…
-Şi, totuşi, la Revoluţie au fost închise biserici, să nu se intre în ele, şi la Arad şi la Timişoara…
-Da, la Timişoara au fost ucişi pe treptele Catedralei,.. La Arad nu au fost victime… Biserica Ortodoxă, prin Episcopul Timotei Seviciu, ne-a ajutat foarte mult, fiindcă au trimis preoţi în piaţă şi au liniştit mulţimea. Au venit şi din partea cultelor neoprotestante.
A fost o Revoluţie cu un puternic impact social. Însă, multe nu s-au rezolvat. Preţul pentru apă caldă, căldură, curent… alimente de bază să fie minimal. Adică să aibă acces la ele întreaga populaţie. Fiindcă astea au scos lumea în stradă. Uită-te la apartamentul meu. În camera asta, pe peretele de vis-a-vis nu era mobilă. Pe peretele exterior aveam gheaţă! Aşa era de frig! Când bătea vântul afară îmi mişca perdeaua. Îmi trebuia apă să mă spăl, nu era apă… şi aşa mai departe.
Scopul creştin al Revoluţiei s-a împlinit cel mai bine. Din păcate, cel social nu! Încă sunt mulţi oameni care trăiesc greu. Şi asta mă doare.
Atunci, în 1989, neimplicarea pentru cauza socială ar fi fost o formă de trădare! Care mi-ar fi măcinat viaţa cât aş fi trait! A trebuit să-mi manifest dorinţa de libertate, fără să ştiu ce mă aştepta. Am scăpat cu viaţă fiindcă a vrut Dumnezeu! Dar eu am trait prin momente cumplite. Dramatice!
Acum, după 30 de ani sunt foarte nemulţumit. E o exagerare a libertăţii! Asta poate să ducă la demonism!
-Există o exagerare a libertăţii?
-Categoric, da! Dovada este că la o biserică importantă din Viena au apărut îmbrăcaţi în demoni cu acordul preotului. La Timişoara am văzut imagini, de curând, cu tot felul de alţi demoni. Astea, pentru cei care nu le cunosc, sunt un fel de invitaţie pentru spaţiul spiritual întunecat. Nu te poţi juca cu forţele întunericului.
În perioada comunistă ni se spunea că nu există Dumnezeu. Acum trăznesc în viaţa noastră aceste libertăţi spiritual exagerate.
-Bun, dar asta se întâmplă în toată lumea. Eu mă refeream doar la România. Ce nu s-a împlinit din cauzele Revoluţiei?
-N-am reuşit să ne împlinim solidaritatea! În acele zile exista un puternic sentiment de solidaritate! Pentru cauze nobile! Pentru o schimbare profundă şi adevărată. Din cauza vicleniei omeneşti, din cauza dorinţei de putere, multe alegeri au fost mascate şi au fost jucate, regizate. Am pierdut acea dorinţă pură, curată, pentru care au murit tineri în 1989, pentru o libertate reală: să fie partide, alegeri libere, să spună fiecare ce gândeşte şi să fie respectat pentru asta, să fie ales cel mai bun… S-a ajuns la viclenii: nu ai bani, nu candidezi! Cum mai poate un om bun, cu idei să candideze? De pildă, ca să ajungi europarlamentar îţi trebuie bani mulţi! Pentru campanie, pentru afişe… Eu pe mulţi nici nu-i cunosc. Or, un europarlamentar ar trebui să fie o personalitate în România. Un om care are ceva de spus. Se duc acolo, se aşează într-o bancă şi tac. Şi ne mai mirăm de halul în care suntem, ca ţară!
Asta este încă o dovadă că Revoluţia a fost deturnată! Dacă e să spun ce aş face eu, în Parlamentul European aş trimite orbi, ciungi, şchiopi din Revoluţia Română! Răniţii din Revoluţia Română! I-aş pune pe liste ca să spună acolo: eu nu am o mână, fiindcă mi-am pierdut-o în lupta pentru libertate împotriva comunismului! Votez cu mâna cealaltă, dar să ştiţi că ţara mea a luptat pentru libertate, a vărsat sânge pentru asta! Aş pune câţiva răniţi pe liste, fiindcă ei ar putea şi să tacă în Parlamentul European! Ar fi sufient să se uite la ei şi la suferinţa lor! Aşa şi-ar împlini şi tinerii idealul lor pentru care au fost gata să moară! De ce nu vedem după atâţia ani, în Parlamentul European un singur rănit în Revoluţie? Şi avem vreo 3500 (trei mii cincisute!) de răniţi în România! Oamenii ăştia nu sunt proşti!
Ei ar putea să spună că România nu vrea dictatura nimănui în Europa. Fiindcă noi am trăt-o! Noi vrem libertate! Pentru asta am luptat! În Polonia nu sunt răniţi, în Ungaria nu sunt, în Bulgaria nu sunt răniţi… În 21 decembrie, la Sala Dales au fost împuşcaţi tineri care se rugau pentru Timişoara! Prima oară au împuşcat unul, apoi au mai venit 12 să se roage şi au fost împuşcaţi toţi! Pentru că se rugau pentru Timişoara!
Mă doare foarte tare că se pune accentual pe lovitura de stat! A fost lovitură, în sensul că Armata a trebuit să preia puterea şi să o transfere cuiva. Ceea ce a fost grav, a fost că DIA, servicul secret al Armatei a făcut diversiunile. Dacă se confirmă! Nu e exclus! Stănculescu îl executase pe Ceauşescu, el preluase puterea. Şi au dat puterea cui au vrut ei! Conflictul cu Armata a fost foarte puternic! Voiau să ne elimine pe noi, civilii, care nu eram cu Armata. Conflictul nu a fost cu întreaga Armată, ci doar cu cei supuşi generalului Stănculescu. Noi, civilii, am fost un tampon între Securitate şi Armată! Putea degenera conflictual dintre cele două arme! Armata era mai numeroasă, era vizibilă. Securitatea, nu! Erau civili care trăgeau…