Ideea articolului a venit la fel de brusc precum o lovitură de ciocan peste deget, când tu te aştepţi să intre cuiul în perete.
Fiindcă văzui câţiva snopi de păreri pe reţele de socializare despre inexistenţa sportivilor în România şi a performanţelor sportive româneşti, cu excepţia câtorva… excepţii. Pe urmă văzui alte zeci de căpiţe cu păreri despre măreţia fotbalului românesc, care îşi caută performanţele printre sânii amantelor, iubitelor şi soţiilor celor care se joacă pe iarbă cu o minge rotundă.
Şi atunci m-am gândit să facem o analiză scurtă şi comparativă a evenimentelor sportive din săptămâna care a trecut. Între meciurile echipei care joacă în numele României, un joc ce seamănă cu fotbalul inventat de britanici, şi Campionatele Europene de canotaj de la Poznan, din Polonia.
Ar trebui să începem comparaţia cu doleanţele din primăvară ale fotbaliştilor (le spunem aşa, ca să găsim un numitor comun) şi doleanţele canotorilor, din aceeaşi perioadă de început de pandemie. Fotbaliştii români vroiau să joace ca să îşi primească salariile restante, iar canotorii se cereau înapoi în cantonamente ca să poată să se pregătească pentru campionatele ce urmau în vară şi în toamnă. Preşedintele Federaţiei de Fotbal din România, care nu a jucat fotbal profesionist, nu a fost arbitru profesionist şi cu atât mai puţin nu a fost nici vreun antrenor profesionist, era preocupat de noile tricouri ale echipei reprezentative de fotbal. Preşedintele Federaţiei Române de Canotaj, Elisabeta Lipă, care a fost una dintre cele mai bune sportive din istoria mondială (!!!) a sporturilor, se lupta să convingă Ministerul Sporturilor că pregătirea sportivilor e esenţială. Şi aşa mai departe…
În răstimpul lunilor de primăvară şi vară presa sportivă românească a numărat toate tatuajele fotbaliştilor, le-a vedetizat pe toate amantele, iubitele şi soţiile fotbaliştilor, chiar şi ale celor care nu mai joacă demult. Nici un cuvânt despre canotori. Apoi am aflat toate cifrele de transfer ale fotbaliştilor, cât cer patronii, cât oferă cluburile, în ce ţări ni se duc “talentele” fotbalistice, precum şi despre necesitatea încetăţenizării (am inventat cuvântul, sic!) obligatorii şi urgente ale altor “talente” indispensabile “naţionalei” de fotbal a României. Despre canotori, nicio vorbă. Ei doar se antrenau. Deşi, de pildă, ar fi fost interesantă povestea soţilor Cozmiuc din lotul național de canotaj al României, că era tot o mondenitate. Apoi am aflat despre toate chefurile din vestiarele “fotbaliştilor”, cu sau fără manele. Despre canotori, nimic. Ei se antrenau. Am mai aflat şi despre tristeţea “fotbaliştilor” că nu au fani în tribune, care să-i susţină, iar asta le provoacă un stress extraordinar, ceea ce îi face să îşi piardă concentrarea în teren. Canotorii se antrenau, dar tot nu se scria nimic despre ei.
Şi a venit vremea întrecerilor. Sportive, în cazul canotorilor, şi meciuristice, în cazul “fotbaliștilor”. Tatuaţii care joacă îmbrăcaţi în culorile naţionale ale României au realizat a doua oară performanţa de a nu se califica la Campionatul European de fotbal, deși forurile europene ne-au obligat să fim co-organizatori şi să construim trei stadioane noi. La canotaj, România nu poate organiza nici o competiţie de nivel internațional, pentru că nu există nicio pistă omologată, deşi Elisabeta Lipă încearcă de câţiva ani să amenajeze măcar una. Vreo patru primării au minţit-o că o să amenajeze una. În schimb, în timpul în care “fotbaliştii” se smiorcăiau pe la conferinţe de presă încercând să explice cum i-au bătut şi islandezii, şi norvegienii, canotorii câştigau medalii de aur, argint şi bronz la Campionatele Europene de la Poznan, în Polonia. Au reuşit chiar performanţa, foarte greu de obţinut, unei medalii de argint în proba masculină de 8 plus 1. Doar televiziunea publică (TVR3) a transmis în direct competiţia din Polonia. Pe meciurile în care “fotbaliştii” îşi arătau frezele şi tunsorile s-au bătut mai multe televiziuni, iar presa scrisă a transmis on-line toate ifosele talentaţilor selecţionaţi reprezentativ.
Ar mai fi de comparat bazele de selecţie, care produc sportivii canotori şi talentele “fotbalistice”. La ultimul Campionat Naţional de canotaj pentru juniori au fost prezente 22 de cluburi. La seniori sunt şi mai puţine. Fiecare club de canotaj cred că se poate făli cu maxim 10-12 sportivi. În Liga 1 de fotbal se bălăcesc 16 cluburi, fiecare cu câte 25-30 de talentaţi, iar în Liga a 2-a mai sunt 21 de cluburi de seniori talentaţi şi mai sunt vreo trei ligi inferioare. Adică sunt câteva mii de talentaţi şi doar vreo 400 de sportive/sportivi canotori.
Ce ar mai fi de comparat? De exemplu, competiţiile. Campionatul de fotbal îşi desfăşoară competiţiile pe sezoane lungi, iar Campionatul de canotaj durează doar câteva zile. Adică, pentru o selecţie în fotbal te poţi gândi un an întreg pe cine chemi să reprezinte România, pe când în canotaj ai la dispoziţie doar câteva zile, chiar dacă urmăreşti nişte sportivi pe parcursul anului.
Banii cheltuiţi în fotbal nu îi comparăm cu banii cheltuiţi în canotaj, fiindcă e ilară comparaţia.
E o vorbă în popor: fanfara cântă doar pentru locul întâi! De-aia m-am gândit să compar atitudinea “fotbaliştilor” şi a canotorilor faţă de momentul intonării imnului de stat al României. “Fotbaliştii” îl ascultă la începutul meciului, deci nu înţeleg pentru ce joacă, fiindcă ei cred că li se cuvine intonarea imnului. Canotorii trebuie să muncească un an ca să poată spera că vor auzi cântându-se imnul național în cinstea lor. De-asta canotorii râvnesc la intonarea imnului, nu aşteaptă intonarea lui scuturându-şi picioarele ca să nu-şi iasă din formă, ca şi talentaţii “fotbalişti”. Pe scurt, “fotbaliştii” nu înţeleg ce reprezintă, pentru că aşa sunt educaţi de mici, să li se cuvină atât atenţia, cât şi recunoaşterea, indiferent de efortul lor, ori de performanţa lor. Pentru “fotbalişti” intonarea imnului de stat este o obligaţie într-un contract. Pentru canotori intonarea imnului de stat este o recompensă a efortului şi o recunoaştere a valorii câștigate într-o competiţie.
Ah, şi s-a mai încetăţenit o vorbă în folclorul modernizat românesc: presa relatează ceea ce îi cere publicul. Nimic mai fals! Pur şi simplu este mai comod să scrii despre “fotbalişti”. Nici nu îţi trebuie nu ştiu ce documentare sportivă, informaţia fiind pe toate gardurile, ba chiar primeşti şi bani dacă scrii despre ei.
În fine, ce-i drept, fotbalul e o industrie de spectacol, pe când canotajul e doar un sport. Cel puţin din această cauză “fotbaliştii” nu mă fac să mă simt mândru. Industria românească de fotbal nu intră în competiţie cu altele. Dar şi din această cauză am preluat fotografia cu palmele canotorilor vicecampioni europeni, din barca de 8 plus 1, care susţin printre bătături medaliile câștigate! Fotografii cu tatuajele “fotbaliştilor” talentaţi găsiţi pe toate siteurile de presă sportivă.
P.S. Nu mai compar câte medalii a câştigat canotajul pentru România şi câte medalii a câştigat fotbalul.