Mă înclin în faţa memoriei tale, Dan Antoci!

Mi-l amintesc şi acum, stând pe o platformă ridicată de doi maşinişti, „la mână”, pe două ştăngi, şi vorbind la microfon. În culise, îmi tremurau genunchii când le dădeam comanda, prin staţii de emisie recepţie, maşiniştilor care îl ridicau. Sub platforma care îl ridica, simbolizând un turn, renăştea, în rol, un alt actor. Manevra era extrem de periculoasă. Pe Dan Antoci îl ridicau maşiniştii la circa 10 metri înălţime (aproape etajul doi al unui bloc de locuinţe), iar sub el se ridica din apă Doru Iosif. Orice greşeală putea răni grav, în cel mai bun caz, pe unul dintre ei. Era spectacolul regizat de Ştefan Iordănescu, „Viaţa e vis”, după  Calderon de la Barca. Primul meu spectacol, ca regizor tehnic, la Teatrul arădean.

Momentul era impresionant. Întotdeauna aplauzele spectatorilor urcau cu el şi îşi căutau evadarea din scena blocată de cortina de fier (spectacolul se desfăşura cu spectatorii pe scenă, aşezaţi pe gradene).

S-a născut atunci un fel de încredere reciprocă între noi, care mai târziu s-a transformat în prietenie.

De fapt, cu Dan Antoci era uşor să te împrieteneşti. Fiindcă nu ştia să aibă duşmani. Nici nu înţelegea duşmănia, ori răutatea umană. Asta a fost şi trăsătura lui de caracter care l-a mânat în demersul lui şi al soţiei lui de a înfiinţa una dintre primele asociaţii din România, care să reprezinte persoanele cu handicap în relaţia cu autorităţile statului. Acasă avea cel mai mare motiv pentru această luptă, în chiar fiul lui, Alexandru.

Apoi a devenit statuie. Într-un alt rol memorabil, într-un alt spectacol special, „Zăpezile de altădată”, regizat de Ion Mircioagă. Cu Sorin Tofan şi Aura Călăraşu, în rolurile principale, Dan era statuia. Cum să joci o statuie? Fără să îţi faci o statuie! A jucat în multe roluri, fiind unul dintre actorii care umpleau scena când intrau din culise, chiar dacă nu spuneau nici un cuvânt. În „Zăpezile de altădată” era în scenă de la începutul spectacolului. Nemişcat, mut, vopsit ca o statuie şi totuşi acolo, în scenă. Spectacolul a avut un asemenea succes, încât invitat fiind la Festivalul de Teatru de la Iaşi (prin 1995, cred), ca umplutură pentru perioada în care juriul stabilea câştigătorii ediţiei, a fost inclus în competiţie de preşedintele juriului, regizorul Visarion Alexa. Şi a obţinut premiul al treilea.

Dan Antoci făcea şi un vin bun. Probabil tot din cauza dragostei cu care îmbrăca şi întâlnirile cu prietenii şi cu spectatorii.

Şi din scena Teatrului de Marionete a făcut un acasă pentru copiii spectatori, ajutat fiind şi de actorii-mânuitori. Ca director al instituţiei, s-a luptat să arate lumii că Aradul avea singurul (nota bene!) teatru de marionete din România. Lumea l-a înţeles, dar autorităţile arădene, nu.

Dan Antoci era unul dintre puţinii prieteni care te privea în ochi, nu se uita la tine. Fiindcă îi păsa de fiecare clipă petrecută cu cineva. În special, cu spectatorii. În special cu spectatorii.

Aşa că, Dane, mă înclin în faţa memoriei tale!

“Zăpezile de altădată”. Dan Antoci, Sorin Tofan, Aura Călăraşu.

 

Facebook Comments
WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com